Acest articol se consideră ca un fel de continuare explicativă a articolului ”Calul a fost deja furat” al Ioanei Ene Dogioiu.
Există fenomene naturale catastrofale care, în ciuda distrugerilor generate, au la final un efect benefic pentru mediu: marile incendii de pădure creează pămânul fertil pentru flora spontană, curăță de uscături și resturi putrede terenul, la fel, marile inundații fac ca lunca râului umflat să devină mult mai prosperă pentru păsările și animalele care o populează, chiar dacă la început le distruge cuiburile sau vizuinile.
Dar există fenomene naturale care distrug și atât, în urma lor rămâne dezastrul, fără ca fenomenul respectiv să îmbunățească cumva mediul respectiv – așa sunt avalanșele, care mișcând o uriașă masă de zăpadă rup copacii la mijloc uscând astfel păduri falnice care nu se vor mai reface, poate, niciodată.
Și în spațiul social avem fenomene asemănătoare, unele articulate rațional care produc schimbare socială și altele care doar produc distrugeri și lasă societatea, de cele mai multe ori, mai săracă valoric și cultural. Cele de al doilea tip sunt expresia unui fenomen social foarte obscur și anume anomia.
Anomia este descrisă chiar de creatorul conceptului – Emile Durkheim – ca un fenomen care se referă la o lipsă generalizată de angajament față de valorile, standardele și regulile comune necesare pentru a reglementa comportamentele și aspirațiile indivizilor și este o condiție intermediară prin care (dez)organizarea socială generează suferință individuală și comportamentul deviant.
Pentru Durkheim anomia era un pasaj de trecere de la un sistem social la altul, de obicei, de la premodernitate la modernitate, de la cultura rurală bazată pe valorile solidarității comunitare la valorile individualiste și aneantizante ale urbanului.
Termenul, preluat mai târziu de sociologul american Robert Merton, este sublimat la nivelul comportamentului criminal.
La fel ca și pentru Durkheim, și la Merton anomia este mai degrabă o stare a claselor de jos, a celor care se află în pozițiile sociale dezavantajate, a celor care nu reușesc să aibă o situație socială economic stabilă și clară și, de aceea, e mai ușor moral pentru aceștia să recurgă la crimă.
Oricare ar fi definiția pe care o acceptăm, e clar că anomia reprezintă un moment social extrem de dureros pentru cei care o experimentează, căci este momentul în care țesătura socială se sfâșie aruncând grupuri și indivizi unii împotriva celorlalți.
Ce se întâmplă în ultima vreme în România (și nu numai) este expresia aproape de manual a anomiei: a – fără, nomos – normă, lege, obicei.
Un număr uriaș dintre compatrioții noștri par cuprinși de o criză de iraționalitate absolută, aparent bruscă și fără nici un motiv natural (ba din contră), opunându-se propriului lor bine.
Logic și instinctual ar fi să se apere – prin vaccin – de moarte, moarte pe care o văd permanent pe toate ecranele televizoarelor, de care aud de la prieteni și rude, pe care o simt când le ia părinții dacă nu chiar pe ei.
Și, totuși, cu o înverșunare demnă de orice cauză mai bună, se complac în negare. Ca acei oameni care în urma unui traumatism cumplit rămân în prostație și nu pot să înțeleagă și nici să accepte ce li se întâmplă.
E un fel de univers paralel, care seamănă cu cel al oamenilor normali, dar în care, trauma lor – de care undeva în subconștient, sunt totuși conștienți – nu există. Universul ficțional funcționează ca un fel de bandaj moral și psihologic la trauma pe care în final va trebui să o accepți și să o internalizezi.
O asemenea stare este, de obicei, individuală, iar persistența în refuz de scurtă durată, iar când tinde să se prelungească se intervine prin psihoterapie sau prin metode psihiatrice (medicamentație).
Când o asemenea reacție devine psihoză de masă, nimic nu mai funcționează – anomia s-a instalat – iar schimbările cele mai neașteptate se pot produce oricând sau niciodată. Dar după un asemenea prag psihologic e clar că societatea respectivă nu va mai fi niciodată la fel.
Un asemenea fenomen a mai trăit România în anul 2000, ca urmare a tranziției economice, când dezamăgirea și dezbuzarea au condus la votarea PRM de mai mult de un sfert dintre cetățenii României, iar efectul pe termen lung a fost emigrarea masivă a milioane de cetățeni români, care și-au părăsit casele, părinții (unii chiar și copiii) pentru că au simțit că nu mai este nimic pentru ei în România.
A fost prima ruptură a țesăturii sociale nereparată nici până astăzi, valorile și credințele la care tot fac apel marii corifei ai românismului s-au dus să trăiască și să se dezvolte pe alte meleaguri.
Cele mai multe dintre ele au fost înlocuite extrem de rapid de un sentiment de ură și de dispreț față de societatea pe care – multți dintre ei – au simțit și simt că i-a alungat și nededreptățit.
Dar după acest puseu anomic trebuie spus – spre cinstea elitei politice românești de la acea vreme – că tensiunea de atunci a societății românești a fost înțeleasă și s-a încercat să fie atenuată pe cât s-a putut. Iar rezultatul a fost integrarea noastră în NATO și în UE, ceea ce a permis accesul la un alt tip de dezvoltare civilizațională și economică.
Dar acea elită – astăzi mult hulită – a fost înlocuită de mai bine de un deceniu, iar noua elită și-a ales ca scop ”dezvoltarea” societății, fără însă să o anunțe și pe aceasta de acest nou drum.
E discutabil dacă acest demers a fost mai degrabă unul demagogic (eu așa tind să cred) sau a fost chiar unul politic asumat. Doar că, neîntrebată, societatea românească a intrat iar în rezistență pasivă și într-o formă de reacție exprimată prin dispreț și lehamite față de elita politică, pe care nu a înțeles-o și pe care a considerat-o mai degrabă interesată de propria bunăstare decât de o reală schimbare a societății.
În sine acest demers de modernizare a presupus - și încă presupune – retragerea statului din economie și în special din societate, adică înlocuirea actului guvernării cu guvernanța de tip economic, un fel de manageriat pe proiect inclusiv al educației și al sănătății, al culturii și al mediului.
Ceea ce în realitate – experiența multor alte țări ne arată – nu este neapărat dezirabil pentru cea mai mare parte din societate, așa cum a arătat-o începând cu amplele demonstrații din 2012 împotriva privatizării sănătății sau cele împotriva RMGC din 2014 sau a exploatărilor gazelor de șist.
Este exemplară declarația de atunci a prim-ministrului Ponta care spunea că va vota împotriva RMGC ca deputat și pentru ca prim ministru.
Această perspectivă duală asupra oricărei politici publice a generat deziluzie și apoi retragerea societății din politică. Căci elita politică a privit orice proiect de politici publice atât în cheie electorală, cât și pragmatic economic. Ori, cum cele mai multe perspective de acest fel au fost și sunt contradictorii, atunci elita politică a renunțat la a mai lua orice decizie, amânând la nesfârșit orice concluzie.
Acum, în criza pandemică, elita politică nu a mai fost la nivelul celei din anii 2000, din contră, a lărgit prăpastia dintre guvernanți și guvernați, acoperind-o cu o retorică goală pe care nu o mai ia nimeni în seamă.
Cum e să spui că populația abia așteaptă liberalizarea pieței de energie și ce lucru bun e asta și apoi, când liberalizarea conduce la prețuri imense și corupție sistemică (da, din partea antreprenorului erou, care își hrănește afacerea cu banii de subvenția oferită de stat consumatorului), să spui că guvernul este de vină?
Iar exemple de acest tip sunt cu miile – de la cazul sparanghelului la cel al pensiilor speciale, permanent tăiate verbal și niciodată real.
Pe tot parcursul crizei – dar și în criza economică din 2009-2013 – în interiorul societății au apărut tot felul de excepții, de suspendări și cazuri speciale, care nu se supuneau neapărat legilor în vigoare sau pentru care s-au făcut legi speciale, din care multe nici nu au mai ajuns să fie în vigoare, deși au trecut decenii de la votarea și promulgarea lor – vezi legea salarizării unitare din 2010, care e doar un exemplu.
Am devenit, astfel, o societate în care excepția e regula, fiecare și-ar dori să fie și el special, exceptat, neimpozitat, diferit sau scutit.
Iar dacă nu este face el diferența de la sine putere: se vaccinează la chiuvetă, fuge din carantină, conduce fără permis, își pune cărți sau diplome inexistente în CV, nu plătește taxe și impozite și chiar explică doct că taxarea e furt, iar orice act de solidaritate este pentru fraieri.
Când această conștiință a excepției pătrunde în fibra morală a unei societăți, e clar că ea se va prăbuși extrem de repede, dacă nu apare rapid un mecanism de solidarizare socială: în fața unui pericol sau a unui dușman perceput ca fiind comun.
De aici folosirea extensivă și fără noimă a clivării sociale între cei buni și cei răi, între cei dușmani și amici, ceea ce conduce la disonanță publică și la ridicol. Vă aduceți aminte de sintagma ”PSD este dușmanul românilor” (deși același PSD luase cele mai multe voturi acum un an), pentru ca apoi să spui că aducerea PSD la guvernare este singura soluție pentru o guvernare stabilă?
Statul român – deși are cele mai multe structuri de securitate de cap de locuitor - este slab nu pentru că nu are instituții puternice (și, din nefericire, nici nu are) și nici pentru că partidele au asumat ideologic că statul trebuie să fie slab (și-au asumat tocmai prin politizare și deresponsabilizarea administrației), ci pentru că este un stat al excepțiilor.
În secolul al XIX-lea, Imperiul Otoman era Omul Bolnav al Europei, tocmai pentru că era un stat al excepțiilor – excepții pentru creștini, pentru musulmani, pentru non-otomani, pentru musulmanii europeni (albanezi, bulgari etc,) pentru clerici sau pentru ieniceri.
Și Țările Române aveau statut excepțional în interiorul Imperiului – erau și nu erau în Imperiu. Și asta am moștenit și noi în prima noastră modernitate (Vechiul Regat): excepțiile.
Când s-au unit ardelenii, basarabenii, bucovinenii și bănățenii cu Țara, au aflat foarte repede cum e cu excepțiile și mulți dintre ei și le-au însușit foarte repede. Și în comunism și, mai ales spre sfârșitul lui, au existat excepții – nomenclatura a fost o clasă excepțională prin excelență, din primul moment la regimului împărțind mai târziu beneficiile cu Securitatea și aparatul de stat.
Și imediat după Revoluție a apărut excepția – revoluționarii cu rol hotărâtor și restul fără rol hotărâtor. Imensa masă de cetățeni care au ieșit pe 22 Decembrie 1989 nu a avut rol hotărâtor, mai ales că din rândul lor s-au numărat cele mai multe victime, Bebe Ivanovici sau Marcel Ciolacu au avut rol hotărâtor.
Ei ne-au scos din marasmul comunist.
Când statul român s-a fondat – practic de la origini – pe o asemenea structură organizațională, e foarte greu să faci părtașă societatea la așa ceva.
Nu societatea a fondat statul român, oricât ar striga astăzi patrioții asta, ci statul român a fondat o societate al cărei rol secundar s-a vădit de la bun început.
Astăzi, peste 80% dintre repondenții la toate sondajele de opinie ne spun că România merge într-o direcție greșită, doar că apar două întrebări legitime: când a mers România într-o direcție bună și care este această direcție.
Mult trâmbițatele proiecte de țară nu s-au materializat niciodată până acum, alte urgențe și alte excepții le-au scos de pe traseu.
Singurele realizări – cu adevărat importante – ale elitei politice (și deci ale statului) au fost integrarea în NATO și în Uniunea Europeană. Ele au fost realizări politice – extraordinare, fără îndoială – pentru care societatea a plătit acceptând tranziția economică și pe cea instituțională.
Astăzi societății românești nu i se mai promite nimic, elita politică pare complet incapabilă să se reformeze, iar instituțiile băltesc în indolență și clientelism.
Anomia pătrunde încet în țesătura socială, iar obsesia antistatală devine tot mai evidentă, apelul la miturile autoritare (Vlad Țepeș, Corneliu Zelea Codreanu etc.) și la suveranitate (după modelul polonez sau maghair) se aud din toate părțile, iar partidele politice tot repetă aceeași partitură obosită și obositoare legată de reformă.
Da, calul a fost deja furat. Cred că mai bine am cumpăra altul.