Donald Trump va pierde alegerile de pe 3 noiembrie. Nu le va câştiga propriu-zis Joe Biden, ci le va pierde Trump, care s-a scufundat în propria aroganţă, stupiditate a declaraţiilor şi autosuficienţă, pe care nici măcar întregul electorat conservator nu le mai poate înghiţi.
Dar mandatul lui Biden nu porneşte sub auspicii strălucitoare. Este, totuşi, o mare diferenţă între a fi preşedinte pentru că ai câştigat simpatia şi încrederea unei naţiuni şi a fi preşedinte pentru că, de fapt, contracandidatul tău a pierdut alegerile.
Semnalul pentru mandatul lui Joe Biden, viitorul preşedinte al SUA, nu este neapărat încurajator.
Se va întâmpla, în esenţă, la fel ca în 2016, când alegerile nu au fost câştigate cu adevărat de Donald Trump (doar 62 de milioane de voturi), ci pierdute de Hillary Clinton (deşi a primit 65 de milioane de voturi), pentru care nu au ieşit la vot toţi simpatizanţii democraţi din unele state tradiţional „albastre”.
Aşa a fost de exemplu în Michigan, unde republicanii nu mai câştigaseră din 1988!, un stat pierdut de Hillary Clinton în urma scandalului intern care a demotivat suporterii lui Sanders şi a superficialităţii strategiei de campanie a candidatei democrate, care nu a venit deloc în Michigan, fiind sigură de victorie, în timp ce Trump a venit de şase ori.
Finalmente Trump a câştigat cu o diferenţă de 0,23% (adică 10.000 de voturi din circa cinci milioane de alegători, în condiţiile în care peste 100.000 de democraţi înregistraţi pe listele partidului au stat acasă şi nu au votat), obţinând toţi cei 16 mari electori ai statului, conform sistemului electoral american.
Au fost trei astfel de state tradiţional democrate care au fost neglijate de strategii lui Hillary Clinton, pierdute la limită (sub sau în jur de 1%), suficiente însă pentru a întoarce balanţa marilor electori în favoarea lui Trump, în pofida faptului că a primit cu trei milioane de voturi populare mai puţin, la nivel naţional.
Obama a câştigat
Ultimul preşedinte care a a ajuns la Casa Albă pentru că a câştigat cu adevărat alegerile, nu pentru că le-a pierdut contracandidatul său, a fost Barack Obama în 2008, cu aproape 70 de milioane de voturi.
Pentru Obama s-a dat atunci un vot pozitiv, pe un mare val de entuziasm, simpatie şi încredere. Nu a fost nicidecum o respingere a respectatului senator republican John McCain. Acelea au fost ultimele alegeri câştigate cu adevărat de cineva în SUA.
Dacă învingătorul a confirmat sau nu încrederea investită în el în 2008 este o altă discuţie şi nu face obiectul acestui articol. În 2012 entuziasmul a fost deja mult diminuat, dar republicanii au avut un candidat slab în persoana lui Mitt Romney.
În 2016, doamna Clinton nu a putut să mobilizeze o parte din electoratul de culoare al lui Obama din 2008 şi nici din electoratul colegului de partid Bernie Sanders de la alegerile primare.
A pierdut alegerile, deşi analizând în detaliu profilul belicos, grobian şi strident al contracandidatului avea toate şansele să le câştige. Acum situaţia între democraţi şi republicani se va inversa, iar candidatul republican va pierde scrutinul, fără ca asta să însemne automat o victorie convingătoare, în adevăratul sens al cuvântului, a candidatului democrat.
De fapt, Biden însuşi este beneficiarul unei competiţii interne ciudate în Partidul Democrat, în alegerile primare, în care nu a strălucit şi în care a fost desemnat candidat doar pentru că nu a existat altul/alta mai puternic(ă) decât el, capabil să ducă această cursă până la capăt, ceilalţi fiind ori prea tineri, ori prea radicali, ori prea şterşi.
La Casa Albă nu se va instala aşadar, pe 20 ianuarie 2021, un preşedinte care să stârnească pasiuni şi să convingă naţiunea americană că un nou capitol al democraţiei liberale poate începe, cu un mandat care să inspire America şi lumea, ci pur şi simplu va fi izgonit un preşedinte care în prea multe ocazii a părut că se străduieşte să fie ridicol şi să-şi coboare discursul pentru un electorat cu un nivel de inteligenţă atât de scăzut încât îşi permite să le spună să bea dezinfectant şi să-l numească pe dr. Fauci „un dezastru”[1], din categoria „idioţilor de care ne-am săturat să îi auzim.”
Iar o asemenea declaraţie să vină, culmea, după ce sistemul medical american l-a salvat de la moarte de COVID, aplicându-i unul dintre cele mai avansate şi mai scumpe tratamente, de care nu pot beneficia americanii de rând.
Cu Trump ne-am lămurit. Dar viitorul preşedinte al SUA?
Se termină problemele Americii şi ale lumii odată cu instalarea lui Biden la Casa Albă?
Greu de crezut.
În primul rând, al 46-lea preşedinte al Statelor Unite va împlini 79 de ani în primul său an de mandat. Fără precedent şi deosebit de riscant.
Va trebui să îndeplinească sarcini de şef al executivului primei Mari Puteri a lumii şi să ia decizii complicate până aproape de 83 de ani.
Oricât de avansat este sistemul medical american, o asemenea vârstă este o imensă vulnerabilitate pentru un mandat de patru ani, ca să nu mai vorbim de alegerile din 2024, unde se va pune din nou problema unui alt preşedinte.
În al doilea rând, scandalul de corupţie al firmei Burisma în Ucraina, cu acuzaţia unor oficiali ucraineni că Burisma (firmă care l-a avut pe Hunter Biden, fiul viitorului preşedinte, în board până anul trecut) a oferit mită de şase milioane de dolari[2] pentru a stopa scandalul unor contracte de gaz cu statul, nu se va termina curând.
Nu este clar în acest moment dacă Joe Biden a intervenit sau nu pe lângă fostul preşedinte ucrainean Poroşenko în favoarea intereselor de afaceri ale fiului său.
Chiar dacă nu se va dovedi nimic în acest sens, aerul fetid al acestor afaceri cu statul în Europa de Est, asupra cărora planează suspiciuni de corupţie şi trafic de influenţă, peste care se mai adaugă interferenţa unor nume de avocaţi dubioşi şi a serviciilor secrete ruseşti, aruncă o lumină puţin credibilă asupra unui preşedinte de la care se aşteaptă „reinventarea Americii” în sensul bun al cuvântului, pe plan intern şi extern.
În al treilea rând, falia ideologică americană nu se va închide curând. Confruntarea progresism-conservatorism nu se va stinge de la sine, doar pentru că la Casa Albă va fi inaugurat un preşedinte centrist.
Orientarea doctrinară moderată a lui Biden nu e un lucru rău ca atare, dimpotrivă, tandemul Biden-Harris pare să fie o garanţie a moderaţiei, precauţiei şi raţionalităţii.
Dar temerea multora este tocmai capacitatea limitată de acţiune a lui Biden ca preşedinte şi perspectiva ca „centrist” să însemne în cazul lui un preşedinte slab şi ezitant, lipsit de soluţii practice şi incapabil să dea o direcţie clară societăţii americane, atât de adânc şi dureros divizate de mandatul lui Trump.
Există riscul ca mandatul lui Biden să nu îi mulţumească nici pe republicani, nici pe democraţii progresişti.
În al patrulea rând, dacă va exista şi neşansa unei crize economice severe la anul, accentuată de pandemie, capacitatea administraţiei Biden de a da satisfacţie economico-socială votanţilor democraţi (şi nu numai democraţi) va fi serios afectată.
Bineînţeles că în aceste condiţii vor fi numeroase voci care vor evoca perioada de creştere economică spectaculoasă din ultimii patru ani, din timpul lui Trump, de până la instalarea pandemiei.
În al cincilea rând, nu va fi deloc uşor ca administraţia Biden să schimbe ceva semnificativ în planul relaţiei cu China. Competiţia pentru supremaţie globală a intrat deja într-o fază în care expansionismul şi ambiţiile regimului comunist de la Beijing nu mai pot fi contracarate cu mănuşi diplomatice, ci cu intervenţii ferme (adoptate sau nu de Washington), care vor crea impresia fie că Biden este slab (dacă nu le adoptă), fie că nu aduce nimic nou în paradigma rivalităţii dintre marile puteri (dacă le adoptă).
Unde într-adevăr Biden poate aduce ceva nou este normalizarea relaţiilor cu Uniunea Europeană. Un prim turneu european de succes, în primăvara lui 2021, ar putea, dacă nu readuce relaţia transatlantică acolo unde a fost acum 30 de ani, cel puţin încălzi parţial relaţiile cu Bruxelles, Paris şi Berlin şi mai ales cu opinia publică vest-europeană.
Beneficiu major pentru România
Pentru România şi regiunea noastră, aş vedea un beneficiu major – creşterea şanselor pentru salvarea NATO, ameninţat în acest moment cu dispariţia.
Criticile Casei Albe la adresa aliaţilor vest-europeni ar înceta, iar discursul „autonomiei strategice europene” şi al nevoii unei Armate Europene, echipată cu armament european, idei vehiculate în prezent în special de preşedintele Macron, ar pierde mult din aplombul din ultimii ani.
Vom afla peste mai puţin de două săptămâni rezultatul electoral al mandatului controversat al lui Donald Trump.
În opinia mea, consultând analize aprofundate apărute în SUA în ultimele săptămâni (ştiu, vor spune unii că şi în 2016 erau sondaje care o dădeau pe Hillary Clinton învingătoare), cred totuşi că după o asemenea prestaţie prezidenţială, de un nivel politic şi intelectual atât de slab, cu greu ne mai putem imagina o răsturnare în favoarea lui Trump, pe ultima sută de metri.
Sperăm ca dinspre scandalul Burisma să nu mai apară nimic compromiţător zilele acestea, care să demotiveze alegătorii democraţi să iasă la vot.
Cel mai probabil, Donald Trump va pierde alegerile. Dacă există sau nu un câştigător vom realiza abia peste câţiva ani.
M-aş fi bucurat ca Partidul Democrat să propună un alt tip de candidat în aceste alegeri, dar atât s-a putut. În orice caz, schimbarea la Washington este în mod evident necesară, pentru America şi pentru şansele relaţiei transatlantice, implicit pentru ordinea liberală occidentală, înainte de a fi prea târziu.
[1] https://www.nytimes.com/2020/10/19/us/elections/trump-fauci.html
[2] https://www.kyivpost.com/ukraine-politics/washington-post-ukraine-intercepted-6-million-bribe-to-stop-probe-of-burisma-founder.html