Un scandal enorm a stârnit Cristi Puiu la TIFF. Gesturile și vorbele lui i-au enervat la culme pe mulți. I s-au reproșat instigare, măgărie, lipsă de respect. Pe drept? Sau aiurea?
În cultura indignării și manipulării perpetue în care trăiesc internauții, s-a întâmplat ce se întâmplă, invariabil, când într-o lume puternic masificată se trezește cineva să pună sub semnul întrebării consensul.
Când se exprimă orice aduce a nonconformism.
Bulgărele furiei a început să se rostogolească.
Stimulată de ziariști celebri care, obișnuiți să judece ultrarapid și să execute și mai sumar, n-au înțeles exact ori au resimțit enorm și au văzut monstruos (ca reclama și agitatie pro domo) ce anume a spus și a făcut Cristi Puiu, scandalizarea a luat proporții și s-a transformat în tăvălugul "rade-tot".
Învinuirile
Genialul regizor s-a văzut luat la refec pentru că ar fi "comparat dictatura ceaușistă cu restricțiile impuse de autorități din dorința de a proteja populația".
Că ar fi "incitat" la nepurtatul măștii (deci la nesocotirea legii). Că i-ar fi echivalat, chipurile, pe purtătorii de măști cu niște "vite". Că i-ar fi "desconsiderat" pe cei care au ieșit în stradă, riscându-și viața, în decembrie 89, "comparandu-i" pe revoluționari cu actualii incitatori la rebeliune împotriva restrictivelor demersuri antipandemie adoptate de autorități.
De aici n-a mai fost decât un pas mărunt până la a acredita ideea potrivit căreia Puiu ar fi pus semnul egalității între dictatura comunistă și actualul sistem politic.
Ideea e contrafactuală, de vreme ce a contrazis-o chiar discursul lui Puiu, când regizorul a admis că filmul său, pe care tocmai îl prefața vorbind la festival, n-ar fi putut fi vizionat dacă n-ar fi existat "indisciplinații care au făcut revoluția".
Pasul final, năucitor, l-a efectuat o româncă dintr-un bastion al extremei stângi de peste ocean, care, capturată de doctrina așa-numitei "cancel culture", impusă în anglosferă de neoiacobinismul inchizitorial al neomarxiștilor, s-a întrebat dacă n-ar fi oare cazul să i se aplice "o doză de cancel culture lui Cristi Puiu...dacă (sic!) ar trebui să îl anulăm ca artist..."
Citatul nu poate fi continuat întrucât se încheie cu o injurie indicibilă și intraductibilă.
M-am grăbit deci să vizionez, să audiez și să analizez o dată în plus gesturile și declarațiile controversatei apariții la TIFF a cineastului român.
M-am întrebat: A jignit? Și-a insultat publicul? Ce-ar fi avut de câștigat ofensându-l? Ce a vrut de fapt să spună? Unde anume a greșit, expunându-se unui shitstorm?
Mi-am reiterat apoi părerea articulată din capul locului pe Facebook:
"Știu, nu e corect politic. Dacă s-a fixat la centru inamicul public, a-i lua apărarea e a supăra, vai, partidul și a merita vot de blam. Sau, cine știe, Gulagul.
Dar...ce i se reproșează lui Cristi Puiu? Că a spus adevărul? Că n-a cerut nimănui să-și dea jos masca de pe față ori să încalce legea? Că a regretat, pe bună dreptate, viteza cu care suntem gata să ne sacrificăm drepturile și libertățile câștigate cu sângele vărsat la revoluție? Nu pricep și pace bună.
Da, Covid e periculos și da, sunt necesare încă ample măsuri de precauție. Dar mai e cazul să ne panicăm, cerând draconice lockdown-uri?
Ori să începem pe model american să ne anihilăm artiștii și gânditorii pentru că își asumă libertatea de a spune și a gândi fie chiar prostii?"
Cine e și ce vrea el
Cristi Puiu e un cineast eminent. Ca artist e, prin definiție, un nonconformist. În postura sa de regizor multiplu premiat, om realizat și personalitate celebrată, n-are cum să nu-și aprecieze viața, publicul, lumea, societatea și prezentul.
Acest prezent e detestat din rărunchi de ratați, invidioși, nerealizați și frustrați, ca și de ideologii totalitari care profită de resentimente pentru a anula libertățile individuale și a promova docilitatea resentimentarilor, încurajând transformarea indivizilor în turmă .
E normal, prin urmare, ca artistul care trăiește din ceea ce gândește și creează liber să se delimiteze de acceptarea prea adesea nereflectată, dictată de frică, a îngrădirii de libertăți și drepturi. La obiect e deci și revendicarea lui esențială de la TIFF.
E vorba de sugestia ca oamenii să reflecteze ce li se impune, iar Guvernul să intre într-un dialog autentic cu cetățenii, înainte de a adopta decizii.
Pe care potentații au cu atât mai abitir înclinarea să-i trateze ca pe oi, cu cât, râvnind securitate, oamenii acceptă adesea prea lesne să renunțe la a-i contra și critica pe lideri.
La fel de firească e teama lui în raport cu semnele unei crize de o amploare fară precedent, care potențează toate angoasele, căci dă semne să mutileze prezentul în care artistul s-a realizat.
Căci e ușor să se recunoască în turbulenta situație actuală o criză de proporții fără egal, amenințând acut să distrugă durabil libertatea, condiția esențială pentru munca și performanța artistului.
Iar această amenințare e cu atât mai amplă, cu cât e vizibilă și alarmantă întărirea, inclusiv în cultura internaută a practicii scandalizărilor și linșajului de tip shit-storm.
Toate acestea exprimă tendința masificării prin refugierea angoasaților, rataților și nevroticilor în dorința de a fi, dacă nu alții, ca alții, deci în conformism, obediență și mimetismul care caracterizează masele.
Acestea sunt simptomele "căderii la partid", de care vorbea fostul deținut politic comunist, Bellu Zilber, descriind nevoia vitală a celor "căzuți" de a aparține. Ce sunt ei în stare să facă dacă li se cere? Orice.
"Ar merge și în mâini", spre a-l cita pe Puiu.
Ar accepta să li se compromită biografia.
Citește și:
Procesele spectacol staliniste au devoalat ce pot face niște tovarăși, altminteri inteligenți și curajoși, spre a contracara chiar și doar impresia unei disidențe și a evita, inclusiv cu prețul vieții si al recunoașterii de crime absurde, expulzarea dintr-o familie, dintr-un grup elitar, ideologic, politic, care "știe", aparent "științific", tot ce e de știut. Și care deci își poate permite să fie intolerant, inchizitorial și asasin.
Toate acestea nu înseamnă că ne-am afla azi în stalinism (deși starea deplorabilă a Justiției și a clasei politice actuale probează că în România nici destalinizarea, nici decomunizarea n-au prea avut loc), ci că experiența istoriei continuă să ne bântuie și să ne înfricoșeze riscul repetării ei.
Cristi Puiu e un om al imaginii și al dramaturgiei, nu al conceptelor abstracte.
E evident că nu s-a comportat iresponsabil, că n-a vrut să jignească și că n-a pus semn de egalitate între "restricțiile regimului comunist și obligativitatea purtării măștii".
Ca om de film simte, vede și intuiește mai degrabă decât să știe să se articuleze teoretic. Dar n-ar fi fost atunci bine să tacă? E oare treaba unui artist să se explice politic?
O eroare de formă, nu de fond
Dar de când e obligatoriu ca artistul să fie apolitic? De când e interzis să-și facă reclamă chiar și prin teribilisme? Evident că nu e.
Dar și-a împachetat Cristi Puiu adecvat viziunea distopică și apelul cerând împiedicarea întrupării ei? Nu se face și el vinovat? Nu și-a exprimat el propria grijă nepotrivit?
N-a comis el o eroare abordând prea abrupt, prea șocant și prea înflăcărat, cu hiperbole ușor de răstălmăcit și de cotat ca jigniri, un subiect oricum incendiar, prea complex ca să fie tratat reducționist?
De gustibus non est disputandum.
De aici însă până la a afirma că focul aprins de regizor l-ar fi raliat în această chestiune goarnelor pesedisto-putinisto-conspiraționiste e un drum lung ducând în absurd.
Fiindcă artistul nonconformist este la antipodul mentalității autoritare a extremiștilor.
Iar dacă cei din urmă ne vor spune ziua că e zi, nu vom afirma că e noapte doar pentru a-i contrazice. Adevărul e că lumea liberă e de la Dunăre până pe Potomac pradă mai rău decât vrem să credem ispitei iliberalismului. Alarma dată la TIFF e deci perfect legitimă.
Cristi Puiu (care n-a cerut să se renunțe la măști ori distanțare socială) n-a greșit defel că ne avertizează. Ce a făcut de fapt invocând "indisciplina" revoluționarilor? A lansat un apel anti-autoritar.
Acesta a fost mesajul lui principal. Greșeala lui e, poate, doar, că s-a adaptat prea bine gusturilor masei și actualilor săi detractori. A ales, vai, să-și exprime teama și revolta umoral, pe tonul frizând isteria al scandalizărilor și anihilărilor internautice.
Ar fi fost mai bine să-i vorbească publicului său suav.
Petre M. Iancu