Nici anexarea Austriei de către Germania hitleristă (Anschluss 1938), nici războiul, nici năvala sovietică din 1945 și – iată – nici pandemia de COVID-19 n-au reușit să împiedice tradiționalele concerte de Anul Nou ale orchestrei filarmonice din Viena, organizate de fiecare dată în dimineața zilei de 1 ianuarie și transmise inițial prin posturile de radio vieneze, iar astăzi prin televiziunile a peste 90 de țări ale lumii.
Peste un miliard de telespectatori s-au delectat la începerea noului an, legănându-se în ritmurile valsurilor familiei Strauss – și nu numai.
Dirijorul Riccardo Muti, un monstru sacru al baghetei, s-a aflat pentru a șasea oară la pupitrul concertelor vieneze de Anul Nou. Este dovada cea mai bună că organizatorii contează pe succesul numelui său, iar dirijorul se simte bine în impunătoarea Sală de Aur de la Musikverein Viena.
La concertele de Anul Nou, pupitrul filarmonicii vieneze a gazduit totdeauna dirijori al caror nume constituie un reper în domeniu: Lorin Maazel, Herbert von Karajan, Seiji Ozawa, George Pretre și mulți alții. Adesea asemenea nume anunțate din timp au fost o provocare, atrăgând atenția publicului.
Dar și ocazia de a conduce o renumită orchestră, la un renumit concert, într-o renumită locație dedicată artei muzicale tebuie să fi fost o provocare pentru dirijor. Și fiecare concert a fost totdeauna o mare reușită.
Dar niciodată nimeni n-a fost pus în situația de a dirija în fața unei săli goale. Este pentru prima oară când pandemia determină organizatorii să recurgă la concertul virtual, transmis online pentru milioane de telespectatori și niciun spectator propriu zis.
Oricât de reușit este concertul, oricâtă măiestrie demonstrează dirijorul, aspectul sălii, cu sute de fotolii neocupate, întristează.
Faptul s-a resimțit. În ciuda interpetării impecabile și a repertoriului ales cu exigență, concertul a fost dominat de o anumită monotonie, resimțită în raport cu concertele din alți ani, cele cu public.
Poate pe bună dreptate, dirijorul interbelic Karl Bohm (1894-1981) menționa într-o scrisoare adresată unui prieten:
„Mă gândesc că succesul unui concert nu depinde nici de orchestră, nici de cel care o conduce. Depinde de un simțământ artistic imaterial care emană de la ansamblul instrumentiștilor și care este receptat tot ca simțământ artistic imaterial de public. Atunci când simțămintele publicului vibrează pe aceeași coardă cu simțământul ansamblului de interpreți și al dirijorului, se crează acea stare pe care o numim succes”.
Fără îndoială, concertul în fața scaunelor goale a fost ca și în alți ani o reușită, dar i-a lipsit acea coardă care vibrează simultan în simțămintele interpreților și ale publicului.
Poate din acest motiv, s-a simțit o oarecare stare de monotonie, compensată totuși prin speculațiile regizorale, precum prezentarea detaliilor din muzeul tehnic al muzicii sau filmarea numeroaselor detalii ale capodoperelor de arhitectură aparținând artei baroce.
Deasemeni, filmarea aranjamentelor florale, dominate de superbi trandafiri, a fost motiv de delectare pentru cei dornici de frumos. Neputând asista în sală, s-au mulțumit cu tot ce poate oferi un concert virtual.
Este de apreciat stilul nonconformist, dar atrăgător, în care a evoluat singura scenă de balet a spectacolului. Subliniez singura, întrucât eu, ca spectator, m-aș fi așteptat ca, cel puțin valsul Imperial sau Dunărea Albastră să fi fost prezentate pe fondul unor spectaculoase scene de balet, ca odinioară, în numeroase rânduri.
Abia in final, reamintind brusc publicului concertele din anii trecuți, am avut o tresărire, auzind îndrăgitul marș Radetzki, într-o interpretare strălucită, căreia i-a lipsit totuși acea punctare a ritmului prin aplauzele publicului, cu care ne-am obișnuit la asemenea concerte.
Mă tem că entuziasmul spectatorilor la auzul marșului Radetzki în anii trecuți confirmă spusele dirijorului Karl Bohm de altădată, cu privire la acea coardă imaterială care poate vibra concomitent atât în simțămintele orchestrei, cât și în ale publicului.
Cu toată monotonia de care vorbeam, cred că organizatorii vienezi merită milioanele de felicitări ale spectatorilor virtuali pentru faptul că au respectat consecvența predecesorilor și n-au întrerupt tradiția începută în vremuri mai vitrege decât cele de astăzi, la 31 decembrie 1939 (inițial concertele se organizau în ajunul Anului Nou), ulterior când Viena era ocupată de naziști, dar și mai târziu, când era ocupată de sovietici sau când era bombardată.
Simt o frustrare în acea monotonie creată cu prilejul concertului vienez din acest an, dar și o speranță în anunțatele vaccinuri, cu gândul la concertul Anului Nou 2022, care s-ar putea desfășura cu public. Speranța crește când aflu că vânzarea de bilete a început.
Pe baza înscrierii, norocoșii vor fi trași la sorți ca în toți anii, căci sunt incomparabil mai puține locuri în sală, decât solicitările din întreaga lume.