Veronika Melkozerova, jurnalistă ucraineană și corespondentă pentru Politico, descrie într-un articol tulburător modul în care războiul a devenit o rutină a morții în Kiev. O rutină tot mai greu de suportat în timp ce SUA își retrage sprijinul și „pune interesele Americii pe primul loc”.
Într-un Kiev cândva considerat „relativ sigur”, protejat de cele mai performante sisteme de apărare antiaeriană furnizate de Occident, nopțile au devenit un coșmar fără pauză. Nu mai vorbim de șocul primelor luni de război, ci de o supraviețuire obositoare, repetitivă, care îți tocește speranțele picătură cu picătură, scrie Politico.
„Dorm pe podeaua coridorului. Alții dorm în parcări, în băi, pe peroanele metroului, de obicei în camere care oferă măcar o minimă protecție împotriva cioburilor de sticlă de la ferestrele sparte. Fiecare noapte e o loterie, nu știm dacă noi vom fi cei aleși de rachetă.”
Viața de zi cu zi în capitala ucraineană s-a adaptat la o realitate distorsionată. Sirenele anunță raiduri aproape în fiecare seară. Exploziile trezesc, panichează, apoi sunt urmate de tăceri grele. A doua zi, oamenii se duc la muncă. Își cer scuze pentru întârziere. Se prefac că viața e normală.
Dar nu este.
Mi-am verificat sticla cu apă, telefonul, documentele, trusa de prim ajutor. Eram în pijamalele mele noi, m-am gândit că, dacă salvatorii vor trebui să mă caute sub dărâmături, măcar să mă găsească decent îmbrăcată. Apoi mi-am dat seama că am uitat, din nou, să cumpăr un fluier. Nu trebuie să țipi dacă ești prins sub ruine, îți irosești aerul.
Cuvintele Veronikăi Melkozerova descriu cu luciditatea jurnalistului „rutina mortală” a vieții trăite în Kiev. Dar textul ei nu este doar o relatare de front, ci și un mesaj politic: „America nu ne mai aude. Și nici nu ne mai vrea”.
În martie, Trump - întors la Casa Albă - a tăiat ajutorul militar pentru Ucraina, încurajând, indirect, Moscova. Recent, decizia s-a repetat. Sub pretextul unei „revizuiri strategice” a stocurilor de muniție, SUA a întrerupt din nou sprijinul, în timp ce președintele american declară că „prioritatea e America”.
La câteva ore după ce Trump a vorbit cu Vladimir Putin și a recunoscut că „n-a făcut niciun progres”, Rusia a lansat cel mai mare atac cu rachete și drone asupra Kievului de la începutul războiului. 550 de proiectile în doar o zi, un nou record sinistru.
Și totuși, a doua zi, ucrainenii s-au ridicat din coridoare și subsoluri și au mers la muncă. La spitale. În magazine. În redacții. În școli. Un gest colectiv de demnitate tăcută.
„Când dormi pe podea, corpul devine greu și te doare în locuri neașteptate. Ora aceea de somn pe care o prinzi, de obicei, e suficientă doar cât să intri în modul tău de 'personaj negativ', așa că încercăm cu toții să fim răbdători unii cu alții. Ne trezim, ne ridicăm, ne salutăm colegii, răspundem la mailuri. Viața trebuie să continue. Dacă nu pentru noi, atunci pentru ceilalți”.
Jurnalista își manifestă în articol deziluzia față de Statele Unite: Cândva, ne simțeam protejați. Astăzi, simțim că cel mai puternic aliat al nostru ne abandonează și, în mod indirect, contribuie la planul Rusiei: uzura Occidentului și distrugerea noastră.
Scara atacurilor rusești e în continuă creștere: acum, atacuri masive au loc cel puțin de două ori pe săptămână. Aceasta e noua realitate - în ciuda (sau poate din cauza) declarațiilor de pace ale lui Trump.
Europa pare depășită logistic și moral. Ucraina nu are încă posibilitatea de a produce o alternativă la sistemele Patriot, iar atacurile rusești combină rachete balistice, hipersonice și drone, într-o strategie care nu vizează doar ținte militare, ci psihicul unei întregi națiuni.
Spune psiholoaga Olga Solomka, din regiunea Kiev: „Disponibilitatea de a muri în orice moment transformă unii oameni în nervi goi, iar pe alții în înțelepți. Noaptea trecută, în timpul atacului, am mâncat pâine cu slănină, roșie și ceapă, mi-am îmbrățișat pisica și am comandat niște flori online”.
Scriitoarea ucraineană Victoria Amelina, ucisă de o rachetă în 2023, scria într-un poem: „Sirenă de raid aerian în toată țara. Parcă toți suntem aduși la execuție. Dar doar unul e lovit. De data asta, nu tu”.
Dar speranța, oricât de fragilă, nu a dispărut. Melkozerova o recunoaște, dar o descrie ca pe un rezervor secat, care se golește „câte puțin, picătură cu picătură”, de fiecare dată când atacurile sunt „condamnate” de liderii occidentali, dar nu urmate de acțiuni concrete.
„Încă cerem ajutor, dar pare că strigăm în gol. Rutina noastră a fost contaminată de moarte, dar pentru multe dintre națiunile care ne sprijineau odinioară, suferința noastră pare că a devenit problema altcuiva.
Desigur că mai credem. Dar cu fiecare nou atac care este, din nou, 'condamnat de lumea liberă', o lume care tot nu are curajul să impună sancțiuni cu adevărat dure Rusiei, să trimită mai multe sisteme de apărare aeriană sau să dea Ucrainei activele rusești înghețate, speranța noastră se stinge câte puțin, picătură cu picătură”.
Articolul integral, semnat de Veronika Melkozerova, este publicat pe Politico.eu.