„Cum a fost în Rusia, bunicule?”, l-am întrebat. Aveam opt ani, iar mama îmi povestise deja că tatăl ei a fost prizonier de război și a stat 7 ani în lagăr, în Siberia.
Când povestea despre el, mama șoptea, glasul ei devenea un susur molcom care ascundea teama să n-o audă cineva, respect pentru suferința lui, dar și un fel de mândrie pentru extraordinara sa reușită de a supraviețui și întoarcere acasă.
„Ești prea mic, îmi spunea. N-are niciun rost să știi. A fost iadul”, îmi răspundea bunicul, tăios și grăbit.
Voia să mă protejeze, să nu mă lase să văd nimic de iadul prin care trecuse.
Uneori, de Crăciun, când se îmbăta și vorbea cu prietenii lui din satul transilvan, iadul din amintiri devenea mai suportabil și povestea despre cum se hrănea cu broaște prinse pe marginea unei bălți, cum smulgea rădăcini de copaci tineri și le fierbea în gamelă, cum se murea de dizenterie în jurul său.
Rusia a fost mereu prezentă în viața mea, cum a fost și este și într-a voastră, chiar dacă nu sunteți conștienți de acest lucru.
Rusia îi spuneam în familie, niciodată Uniunea Sovietică sau URSS. Bunicul, după întoarcerea acasă, după mii de kilometri făcuți pe jos sau în trenuri de marfă, de unul singur, cu viața atârnându-i de o hârtie pe care scria că a fost eliberat, nu a mai vrut niciodată să audă de ea.
Nu era furios, nu era revoltat, ci conștient că istoria nu mai era de partea României, că fusese învins.
Pentru el, comunismul era o povară ce trebuia purtată, iar singura lui armă era să-i reziste, să se adapteze și să-și ajute familia să supraviețuiască.
Încălca toate regulile și din munca lui hrănea trei familii, pe a lui și pe a copiilor lui, dintre care una locuia la București, la sute de kilometri distanță.
Avea o grădină mare lângă casă și pământul de la CAP, de unde primea cotă de produse în urma unei munci istovitoare.
Da, știu, cine își mai amintește azi de Cooperativele Agricole de Producție, de faptul că pământul era al statului, iar oamenii n-aveau nimic?
Bunicul a murit tânăr, avea 60 de ani. A plecat cu 8 ani înainte de prăbușirea comunismului și cu 10 înainte de dispariția Uniunii Sovietice. Aveam 14 ani când a fost răpit de cancer, iar pierderea lui m-a urmărit întreaga viață.
Sunt sigur că după Revoluție mi-ar fi spus că Rusia nu va pleca din România, iar toate evenimentele de după 1990, amplificate acum de războiul care se desfășoară la graniță, confirmă acest lucru.
AUR și Tezaur
Primul mare pas pe care l-a făcut România pentru a ieși din ghearele Kremlinului a fost intrarea în NATO, urmat de un al doilea, aderarea la Uniunea Europeană în 2007.
Dacă nu mă credeți, priviți la ce se întâmplă în Ucraina, unde de mai bine de un deceniu mor oameni, se sacrifică sute de mii de vieți pentru ca țara să scape de sub influența Rusiei. Nimeni nu știe dacă va reuși.
Între timp, în România a fost pace, dar presiunea pusă de Putin pe Europa a tot crescut. Nu am nici cea mai mică reținere în a spune că întreaga mișcare așa-zis suveranistă de la noi este o construcție politică proiectată în laboratoarele politice de la Kremlin, finanțată cu zeci și zeci de milioane de dolari.
Până acum, în articolele publicate de mine, dar și de alți colegi jurnaliști am adus nenumărate dovezi care susțin afirmațiile de mai sus.
În conferința „Între Est și Vest, cele două Românii, omul de afaceri Marius Bostan a povestit despre câteva discuții pe care le-a avut cu George Simion, liderul AUR.
A spus că i-a cerut de mai multe ori acestuia să ia o poziție oficială față de faptul că Moscova a furat tezaurul României și nu vrea să-l înapoieze, deși există cereri însoțite de documente oficiale, rezoluții ale Parlamentului României, dar și ale celui european.
„Pentru mine, atitudinea față de tezaur este o hârtie de turnesol pentru a vedea dacă politicianul respectiv sau partidul are legături cu Kremlinul sau nu”, a spus Marius Bostan.
„Nu veți găsi nicio declarație publică a lui George Simion în care să ceară Rusiei tezaurul înapoi”, a mai spus el. În aceeași situație se află și candidatul secret, Călin Georgescu.
Cei care s-au predat în fața Rusiei
Din păcate, România trebuie salvată din nou, pentru a câta oară, la urne, de fiecare dintre noi, din cauza unei inacțiuni condamnabile a instituțiilor statului român, care s-au lăsat invadate de agenții Rusiei și, aici, nu e vorba doar de armată și servicii secrete, ci de aproape întreaga structură de stat.
Peste 70% din populația României susține prezența noastră în Uniunea Europeană și NATO.
Care a fost răspunsul liderilor politici la această susținere? De exemplu, am avut un prim-ministru care a dat ordin partidului pe care-l conduce să transfere voturi către George Simion pentru a intra cu el în finala prezidențială, deși știa că liderul AUR are interdicție să intre în Ucraina și Moldova, iar decizia nu era pentru că a dat cu petarde în peluză, la un meci de fotbal.
De asemenea, marele general Nicolae Ciucă, fost lider PNL, a finanțat campanii de susținere a lui Călin Georgescu, deși se știa de ani de zile faptul că e controlat de agenți ai Kremlinului. Motivul, același, aranjarea unei finale prezidențiale convenabile.
Iar toată deraierea politică s-a întâmplat sub privirile lui Iohannis, care juca golf și călătorea în avioane de lux.
Nu a existat ceva mai toxic în ultimii cinci ani ca nepăsarea și pactizarea cu cel mai mare inamic al României, venite din partea liderilor politici.
Să te salvezi prin vot
Ca să fie clar, conform Constituției, președintele decide în ce direcție merge țara, care sunt amenințările la adresa națiunii, cine sunt dușmanii și cum ne apărăm de ei.
Nici prim-ministrul, nici șeful de Stat Major, nici serviciile secrete, nicio altă agenție nu are capacitatea legală de a lua astfel de decizii.
Doar Parlamentul, instituție fundamentală a democrației, poate suspenda președintele, în cazul în care apare un conflict imposibil de remediat.
Dacă astăzi, din nou, s-a ajuns în situația ca România să fie salvată printr-un vot care înseamnă mult mai mult decât pot să înțeleagă o mare parte dintre noi, să nu-i uitați niciodată pe cei care ne-au adus aici.
Aș vrea ca atunci când voi ajunge bunic să nu fiu nevoit să-mi protejez nepoții de un iad în care am ajuns rapid, de pe-o zi pe alta.