Paul Cozighian este un regizor și jurnalist român, cunoscut pentru rolul său în documentarea Revoluției din 1989. Născut în 1962, Revoluția îl găsește student la Institutul de Artă Teatrală și Film din București.
În seara de 21 decembrie, a filmat demonstrațiile antiregim din zona Hotelului Intercontinental, surprinzând confruntările dintre manifestanți și forțele de ordine.
A doua zi, pe 22 decembrie, a pătruns în sediul Comitetului Central al PCR, unde a continuat să înregistreze momente cruciale ale Revoluției.
După Revoluție, Cozighian s-a stabilit la Paris, obținând un masterat în audiovizual la Sorbona. A lucrat ca producător, autor și realizator de documentare TV, colaborând cu diverse instituții media internaționale.
Acum, este corespondent pentru publicații precum Le Figaro și Radio France Info la București.
De asemenea, Cozighian este inițiatorul proiectului „2112”, care comemorează anual, la 21 decembrie, memoria martirilor Baricadei de la Intercontinental, unde și-au pierdut viața 49 de români în 1989.
Citate importante:
- „Baricada aceea a fost construită cu o determinare incredibilă. Oamenii aduceau cauciucuri, cocktailuri Molotov, tot ce găseau, doar ca să creeze un scut împotriva tancurilor. Erau hotărâți să nu plece.”
- „Am fost convins că Ceaușescu nu va ceda puterea fără să tragă în oameni. Îmi spuneam că imaginile filmate trebuie să ajungă afară, ca să dovedească lumii ce se întâmplă în România.”
- „În acele momente, eram cu camera video în mână și cu carnetul de student în cealaltă. Am intrat în sediul CC-ului purtat de mulțime. Adrenalina era la cote maxime, iar oamenii voiau să vadă schimbarea.”
- „Când Iliescu a apărut la televizor, cei din Comitetul Central au întrebat: «Cine e ăsta? De unde a apărut?» Era clar că cineva pregătit trebuia să preia puterea.”
- „Procesul a trenat 35 de ani pentru că armata este pătată în acest dosar, iar imaginea țării ar avea de suferit. Din păcate, nu s-a dorit o clarificare completă a ceea ce s-a întâmplat.”
Astăzi avem onoarea să discutăm cu Paul Cozighian, un reputat jurnalist francez, corespondent al ziarului Le Figaro în România de foarte mulți ani. Este unul dintre puținii oameni care au filmat baricada de la Intercontinental în noaptea dintre 21 și 22 decembrie 1989. Câți ani aveai atunci?
În decembrie 1989 aveam 27 de ani și jumătate. Eram student în România, acum sunt și cetățean francez, fiind născut la București, în 1962.
După mai multe încercări nereușite, am reușit în 1986 să intru la Facultatea de Regie Film.
Povestește-ne puțin despre acea perioadă.
Era o perioadă destul de complicată. Poate nu e rău să reamintim cititorilor și telespectatorilor că Nicolae Ceaușescu a decis, la începutul anilor ‘80, să mute toate facultățile de artă și creație la periferie.
Astfel, Institutul de Arte Teatrale și Cinematografice (IATC, actualul UNATC) se putea urma doar la seral. De asemenea, Conservatorul de Muzică și Artele Plastice.
Pentru a studia, trebuia să fii angajat pe o rază de maximum 60 de kilometri de instituția la care învățai. Eu m-am angajat la Sahia Film ca mecanic de cameră, printr-o relație. În acea perioadă totul se făcea cu pile. A fost o experiență foarte utilă pentru mine. Am învățat ritmul de filmare, montajul și tehnicile de încadrare.
Cum ai ajuns să documentezi Revoluția?
Eram deja pasionat de filmare, iar tatăl meu, violonist, care a prins un contract în Spania, mi-a făcut cadou o cameră video în 1986.
Am folosit-o pentru diverse proiecte, dar și pentru a-mi câștiga existența – filmam nunți, botezuri, concerte și expoziții. Această cameră m-a ajutat să documentez evenimentele din decembrie 1989.
Cum ai perceput atmosfera din București înainte de 21 decembrie?
Încă din 1988, devenise evident că regimul era pe punctul de a se prăbuși. Glasnostul și Perestroika lui Gorbaciov erau semnale clare.
În plus, războiul stelelor lansat de Reagan a destabilizat Uniunea Sovietică. Momentul-cheie pentru mine a fost discursul inaugural al lui George Bush, din 20 ianuarie 1989, când a spus: Zilele dictaturilor s-au terminat!
Povestește-ne cum ai filmat baricada de la Intercontinental.
În seara de 21 decembrie, am realizat că evenimentele aveau să escaladeze. După întreruperea emisiei televizate a mitingului lui Ceaușescu, am plecat spre Piața Universității. Erau mulți oameni adunați, mai ales tineri. La un moment dat, cineva a strigat pentru prima oară „Jos Ceaușescu”, iar mulțimea a prins curaj.
Am avut prezența de spirit să-mi iau camera. Am filmat din mai multe locații, inclusiv de pe o terasă, unde am spart un geam pentru a putea ajunge pe balcon.
Imaginile mele surprind baricada, mulțimea care striga „Vom muri și vom fi liberi”, dar și momentul în care blindatele au spart baricada.
Cum ai reușit să protejezi caseta cu imaginile filmate?
A fost o adevărată aventură. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, am fost aproape arestat. Am ascuns caseta în pantaloni și, cu mult curaj, am trecut printre barajele de scutieri. Am ajuns acasă teafăr, dar răvășit de emoții.
Ce ai făcut pe 22 decembrie?
Pe 22 decembrie, după fuga lui Ceaușescu, am filmat momentele de bucurie ale mulțimii, dar și intrarea mea în sediul CC. Am fost împins de oameni, am intrat printr-un geam și am surprins cadre cu atmosfera din interior. Am documentat euforia, dar și haosul acelor ore.
Cum privești acum acele momente?
Este o combinație de mândrie și tristețe. Am fost martor și documentarist al unor evenimente istorice, dar pierderile de vieți omenești sunt greu de acceptat. Faptul că mulți dintre cei care au murit nu au apucat să guste libertatea mă apasă și astăzi.
De ce crezi că procesul privind crimele Revoluției trenează de 35 de ani?
Cred că răspunsul e complicat. La Revoluție a participat toată lumea – armata, securitatea, populația – dar fiecare a avut propriile interese. Mulți dintre cei care au profitat de schimbarea regimului s-au asigurat că adevărul complot nu va ieși la iveală. Sper, totuși, că vom afla mai multe în viitor.