M-am gândit să scriu și eu un text patriotic acum, de 1 Decembrie, de ziua națională. Mi-am pus un pahar de vin din via mea – asta ar fi un semn că sunt suveranist? – și m-am pus la pitrocit amintirile.
M-am gândit pentru început la străbunicul meu, mort în luptele de la Mărășești. Poate la Mărășești, poate la Mărăști, poate la Oituz, nu știu unde, nici tata nu știe. Undeva pe front, chiar nu are importanță, pământul este pământ peste tot la fel, spunea tata mare…
Străbunicul meu, obosit de atâtea lupte și de atâtea retrageri însângerate, ros de foame, de purici și de păduchi, n-a mai putut îndura, a ridicat capul din tranșee și a fost împușcat. Vecinul lui, leatul lui, tatăl lui moș Lixandru, a murit câteva zile mai târziu, nimeni nu mai știe cum, nimeni nu mai știe în ce împrejurări.
După război, muma Marița a primit un pogon de pământ de la rege. Poate un pogon de pământ să răscumpere o viață? Sigur că nu poate, dar poate fi cumva răsplătită jertfa? Nici asta nu se poate...
Văduvă rămânând, n-a acceptat să se mărite și a vândut ce a avut, și-a vândut pământul ca să-și crească cei doi copii. A fost ca și când și-ar fi vărsat și ea, la rândul ei, sângele... Ăsta a fost prețul României Mari pentru familia noastră, un decedat pe front și doi copii crescuți fără tată, doi copii rămași fără pământ. ”Ce mare chestie”, spunea tata mare dejugând boii, ”așa au pățit-o mulți din sat, hai tată să dăm jos fânul din car”...
Bunicul meu nu mi-a vorbit niciodată despre tatăl pe care nu l-a avut. Nici despre muma Marița, moartă devreme, obosită de atâta trudă și de atâta simgurătate. Nici despre concentrarea din vremea războiului al doilea, din care a scăpat cu viață. ”N-ai tu treabă tică cu ce a fost”, spunea, ”ești prea mic ca să știi, mama lor de comuniști, tu vezi-ți de școală. Da' să nu faci ca tac-tu”, spunea, ”să fugi dă sapă și să te bagi la miliție, mama lor de ăia”....
Aș putea zice acum că tata mare Mărin s-a împăcat cu ideea sacrificiului pentru România Mare, privită ca soartă dar niciodată nu s-a împăcat cu aiureala comunistă. Așa se învârte roata...
Mă gândesc să scriu un text patriotic, dar nu știu cum. Tata mi-a spus că a plecat de la plug ca să mă dea la școală, să nu mai râbâi prin bălegar și să nu-mi mai înverzesc mâinile de atâta legat la roșii. A avut și el dreptatea lui, mă gândesc...
Mai nicicând nu s-a sărbătorit 1 Decembrie la noi în familie. Bunicul se gândea la tatăl lui, tata era plecat să facă ordine la defilare, eu umblam brambura prin cărți și prin tinerețe iar acum stau cu un pahar de vin înainte gândindu-mă la ce a fost, fata mea umblă prin Franța pentru că acolo crede ea că e mai bine, ce treabă are ea cu ziua națională dacă sistemul sanitar... În fine....
O singură dată am sărbătorit Ziua Națională, eram prin Franța cu un coleg, proiectant de turbine și poet, doream și noi să facem ceva bani. Ne-a prins acolo 1 Decembrie, montând o turbiniță într-un vechi conac. Am muncit toată ziua și când am văzut că vine întunericul m-am repezit la supermarket și-am cumpărat una-alta pentru o cină frugală.
Întâmplarea a făcut ca printre stegulețele magazinului să fie și tricolorul nostru. Un steguleț de hârtie mic, lipit pe o scobitoare, numai bun să iei o măslină cu el și să-l arunci apoi la coș. Un steguleț înfipt într-o felie de pâine pe care făcusem o cruce cu maioneză, pus pe masă... Eram departe și printre prietenii de acolo ne simțeam stingheri, și eu și Gigi Zincescu. Ne simțeam români, cum nu ne simțisem niciodată acasă.
M-a întrebat prietenul ce cred despre ce am simțit în seara aceea, și n-am știut ce să-i spun. Eram amețit de vinul lor și tânjeam după un pahar de vin din via mea. Și vorba lui tica Mărin, ce treabă aveam eu...
Acum, când el nu mai este, i-aș răspunde simplu, că mă simțeam mai român pentru că eram departe de casă. De casa mea de la țară ridicată de tata din salariul lui de milițian, pe pământul păstrat în schimbul unor ani de viață de muma Marița și îngrijit de tata mare Mărin.
Ziua aceea a rămas în amintirea mea ca o zi ieșită din rând. Celelalte, ce au fost și ce vor să mai fie, au fost și vor fi zile liniștite, zile calme. Când ești acasă nu simți nevoia să sărbătorești, ești acasă prins cu treburi mărunte și cu asta basta. Cum zicea tica Mărin, ”lasă tată sărbătorile, hai să dăm apă la animale că ele nu știu de ce trage popa clopotele. Și la defilare merge tac-tu, cu cizmele lui de milițian”...
Stau acasă, cu un pahar de vin din via mea înainte și mă gândesc la ce a fost, știind că nu o să mai aflu nimic în plus din ce știu. Străbunicul meu va fi tot acolo, la Mărășești, Mărăști sau Oituz, nu la defilarea de sub Arcul de Triumf. Defilarea aia este pentru cei ce sunt, pentru cei ce au fost sunt amintirile și pâlpul lumânării.
Pică ploaia pe acoperiș și mă gândesc că nu e destulă, asta-i problema mea principală de 1 Decembrie.
Voi ieși la plimbare cu câinii și mă voi gândi la livada și la via mea, plantate de mine pe pământul rămas de la bunici asta așa, nu că aș avea nevoie ci ca să se învârtă roata. Nu mă voi gândi la pământul pierdut, asta a fost plata noastră pentru România Mare, ce-i dus e bun dus, să fie primit. Mă voi gândi în schimb la viața plătită de noi, la străbunicul nostru care a murit pe front deși nu a fost un exemplu de curaj și de eroism, trauma războiului a fost mai puternică decât el. Mă voi gândi în schimb la cei de au fost după el, care au trăit și au murit asemeni multora din țara asta, după cum au vrut vremurile. Să le fie țărâna ușoară...
Ei nu vor fi la defilare, nici eu nu am mers. Am stat acasă și m-am gândit la ei și voi bea vin din vițele din care și ai mei au băut. Și, să mă ierte Gigi Zincescu care mă acuza mereu că nu sunt patriot, pentru mine patriotismul nu înseamnă să merg la defilare sau să cânt Noi suntem români, mie patriotismul de acest soi nu-mi priește. Eu doar o să mă gândesc la ai mei și o să mă gândesc cum în primăvara de va veni o să meșteresc la vie cum făcea tica Mărin: voi arunca sticla plină cu vin câteva trupini mai încolo ca să am motiv să lucrez cu spor.
Să le fie țărâna ușoară ălora de-au fost înainte, voi spune, atât și nimic mai mult. Pentru că, vorba lui tica Mărin, așa se învârte roata taică, la ce bun să ne așteptăm, sărbătorile nu ne țin de foame...