În 2003, în România, nu se știau, spre deosebire de acum, foarte multe despre virusul HPV, în ziua de astăzi suntem mai informați, sau cel puțin, așa sper. Știm că a apărut un vaccin și cred că multe femei au informațiile de bază măcar, despre faptul că există două tipuri de tulpini, cele cu risc oncogen scăzut și cele cu risc crescut. Că unele tulpini sunt vizibile, mai ușor de detectat, altele, de obicei acelea periculoase, nu au simptome vizibile și pot fi detectate de un examen colposcopic, sau, dacă nici acolo, doar prin analizele specifice, care nu sunt cuprinse în setul anual de analize pe care orice femeie (atenție – și bărbat) ar trebui să și le facă. Doar că prezența HPV-ul nu înseamnă doar boala în sine, ci și un demers emoțional al unei femei. Mai mult de atât, înseamnă, de cele mai multe ori, demersul emoțional al unui cuplu. Povestea pe care mi-a spus-o Miruna este una despre destrămarea treptată a relației dintre ea și partenerul ei, ca urmare a apariției acestei boli. Despre frică, rușine, minciună, pierderea încrederii în celălalt. Povestea Mirunei cred că oglindește experiența unui număr de femei mult mai mare decât ne-am putea imagina.
Rușinea
“Eu am avut prima data contact cu HPV-ul când aveam 20 de ani, în 2003, când am decis să fac fără protecție, cu iubitul meu de atunci. Am luat HPV și a fost foarte traumatizant, pentru că nu știam ce se întâmplă, era o tulpină foarte puțin periculoasă, dar care dădea semne vizibile, adică, apar prostiile alea, papiloamele. Eram studenți, nu aveam bani, am ajuns la o ginecoloagă, nu știam ce e, de fapt. Am dat peste o doctoriță care m-a traumatizat groaznic… Asta a fost prima experiență. Dar eram foarte tineri, nu se vorbea despre asta deloc, adică nu auzisem pe nimeni pe vremea aia vorbind despre asta. Și era ideea asta, pe care eu recunosc că am avut-o, că era rușine, ideea de boală venerică și cumva, tâmpita aia de doctoriță fix senzația asta mi-a dat-o, adică pentru mine era prima dată în viața mea când făcusem sex neprotejat, cu iubitul meu cu care eram de un an și ceva, și am ajuns la ginecolog, iar ea se purta cu mine ca și cum eram o prostituată și e vina mea. Și am rămas cu trauma asta, țin minte că nici nu m-am mai dus la medic foarte mulți ani, de senzația de ce îngrozitor a putut să fie. După care au trecut mulți ani, eu am început, citind despre HPV, să îmi fac regulat testul Papa Nicolau. Ea îmi spusese că dacă cumva nimerești o tulpină din cele periculoase, există șansa ca asta să se transforme în cancer, dar ea zicea că undeva pe la 40 de ani, eu aveam 20 de ani.
De atunci, am făcut sex protejat tot timpul, chiar și în relații stabile. Rușinea aia pe care am simțit-o atunci mi-a rămas cumva pe creier, să nu cumva să mai ajung în locul ăla. Ți se pare că faci ceva greșit.
Făt Frumos cu HPV
Și acum sărim în timp, în 2018, când eu am intrat într-o relație, cu foarte mare îndrăgosteală, cu un baiat (îmi vine să îi zic băiat, că bărbat nu e). Întâmplător, înainte de povestea asta, eu îmi făcusem Papa Nicolau, care era bine, tulpini deloc.. și nu știu de ce naiba n-am stat, n-am așteptat suficient să ne cunoaștem, înainte să decidem amândoi că asta este o relație ultra mega stabilă, ultima pentru amândoi. N-am făcut analize (el, că eu mi le făceam oricum) și am zis, na, mi se părea că e un pas firesc către o intimitate pe care ne-o doream amândoi. Ne doream să avem copii împreună. Mai târziu, asta nu are neapărat legătură, dar are cumva, peste puțin timp, el mi-a zis că are herpes. Dar cumva într-o poveste învăluită, așa, că a luat de la maică-sa când era însărcinată, ceva foarte alambicat și fără mult sens... Am avut așa, o senzație de... Apropo de povestea de la 20 de ani, eu chiar am venit cu un bagaj de frică, în zona asta. De rușine pe zona de boală venerică. Știu că m-am stresat foarte tare pe povestea asta, odată că nu mi-a spus de la început, apoi că am tot citit că poate să fie grav, nu știu ce... N-am luat herpes, dar după ce am aflat asta, au mai trecut 6 luni până la următorul Papa Nicolau, pe care mi l-am făcut în primăvară. Și pentru prima dată, în toată existența mea și toate testele făcute în ani, a ieșit ceva ciudat, niște anomalii celulare de tip, nu grav, dar nici... ceva între. Una care necesita investigații suplimentare. M-am dus la medicul meu, care mi-a zis, “ce ciudat, hai să facem o colposcopie”, am făcut, nu s-a văzut nimic. Făcusem genotipare și îmi ieșiseră, brusc, două tulpini ultra nasoale, 16 și 18, care sunt cele care au riscul cel mai mare ca celulele astea să se transforme în celule canceroase. Și medicul mi-a zis, „acum 6 luni erai ok, deci e un virus luat recent”. I-am zis asta iubitului meu, nu era pe acuze sau ceva de gen, dar era clar că l-am luat de la el. Am mers mai departe și doctorul mi-a recomandat să fac un test care se numește Cintec, care îți spune care e gradul de probabilitate ca celulele astea cu anomalii să se transforme în celule canceroase. Și rezultatul a fost de 99,7%. Mi-a zis că se pare că e o formă foarte agresivă, că abia l-am luat, brusc s-au întâmplat alea, sunt și tulpini periculoase și a sugerat că cel mai bine este să fac o intervenție.
Partenerul meu mi-a zis că nu știa de ele. Din păcate pentru el, nu putea să zică că aveam eu, pentru ca eu aveam analizele din urmă, în care nu existau, și nu mai făcusem cu nimeni altcineva. N-o să știu niciodată dacă nu știa sau pur și simplu n-a zis.
Senzația de acuză la adresa lui a venit mult mai târziu, pentru că ce m-a dărâmat pe mine în momentul ăla a fost că o să am cancer. Frica e atât de mare, încât nici nu mai contează dacă te-a mințit iubitul tău, adică îți fuge pământul de sub picioare, practic. Mai era și faptul că s-a întâmplat atât de repede, adică noi ne-am combinat în noiembrie și asta se întâmpla la mai putin de 6 luni. Timp în care am luat un virus, mi-a ieșit prost Pap-ul, mi s-a spus că pot să fac cancer și mă operam de urgență. Deci nu mai era loc, cel puțin atunci, să zic, să te ia dracu de nenorocit, să ne despărțim.
Și am făcut această operație, la distanță de două săptămâni de la diagnostic. Ea în sine nu a fost foarte traumatizantă. Mi-a fost rău două zile, după care a trecut. Fizic. Numai că psihic a durat până... s-a terminat relația, încă un an. Recuperarea fizică a durat trei luni, nu aveam voie să facem sex, punct. Iar pentru mine asta era o bucurie (trebuia să îmi dau seama de atunci că povestea asta era terminată, pentru că mă bucuram că nu mai trebuie să fac asta).Cred că ăla a fost un prim pas de îndepărtare, adică nu am mai vrut să fac sex cu el. Nu imediat, nu peste noapte, nu atât de brutal, dar încet, încet, povestea asta s-a răcit între noi. Adică, simțeam că e ceva murdar, că îmi face rău. Și nu îmi mai plăcea, nu mai voiam, și nu îmi mai păsa, de fapt, de asta. Șocul mare era legat de corpul meu, pentru că medicul îmi spusese că îmi tăiase o bucată din colul uterin, care se reface, dar care, dacă o mai faci o dată și încă o dată, duce la infertilitate, adică nu mai poți duce o sarcină, și na, o simțeam ca pe o mutilare, oricum ar fi, ceva din corpul tău e tăiat și scos afară.
Trădarea și minciuna
Cred că trădarea, minciuna, au fost de fapt, lucruri pe care am început să le simt ulterior, după ce m-am simțit bine fizic, când te confrunți cu ce s-a întâmplat și de ce, de fapt. Problema e că bărbații de cele mai multe ori nu au simptome, nu îi doare, nu li se întâmplă nimic, și dacă dai peste una care nu se duce să se caute, practic o omori, asta faci, o omori. Și mi se pare îngrozitor. Toate gândurile astea au început să îmi apară după. Mă durea lipsa de responsabilitate, pentru că m-am simțit mințită, trădată și foarte murdărită, cumva, pentru că dacă eu eram aia iresponsabilă sau făceam ceva... m-am acuzat că nu am zis să facem analizele înainte. Și povestea asta a început să ne îndepărteze foarte tare, la pachet cu altele, dar asta, clar a contribuit. Viața noastră sexuală s-a distrus total, pur și simplu nu mai voiam să fac sex cu el.
Remediul și speranța redobândită
Între timp, legat de HPV, am găsit împreună un tratament naturist cu miere și produse apicole, pe care l-am urmat 4 luni amândoi. A fost scump și enervant, am mâncat kilograme de miere. Dar, sar un pic în timp, 6 luni mai târziu mi-am făcut din nou genotipareele și nu mai aveam nimic. Nu pot să descriu fericirea... E sora momentului când ți s-a prăbușit universul după ce afli rezultatele de la Cintec-ul ăla. În partea opusă a fost momentul în care mi-am citit Pap-ul și nu mai era nimic. Medicul mi-a zis că virusul ăsta îți dispare de la sine din corp, dar să nu mă apuc acuma să fac la 6 luni genotipare, că mai repede de 3, 4, maxim 8 ani, nu îți dispare. Deci tu stai permanent cu ghilotina asta deasupra capului. Practic, corpul meu a luptat cu virusul ăsta, pentru că mierea asta face, îți întărește atât de tare sistemul imunitar, încât corpul respinge acest virus. Medicul îmi dăduse tot niște pastile de imunizare și niște ovule, pe care le-am luat în paralel, el a fost foarte ok, nu a respins tratamentele alternative. Pastilele nu se băteau cap în cap cu tratamentul pe care l-am găsit eu. Altfel, nu prea ai ce să faci, multă lume trăiește cu virusul, singura prevenție este asta, să îți faci Papa Nicolau, să vezi cum apare o anomalie și să intervii rapid. Este singurul cancer cu șanse de recuperare de 100% dacă e descoperit la timp. Acum, recomandarea să îmi fac analizele este la 1 an, dar eu îmi fac tot la 3 luni. Am rămas foarte paranoică pe povestea asta.
Ce rămâne după ce povestea s-a sfârșit
Ce am învățat e să nu mai confund, de fapt, iubirea pe care o simt, cu igiena. Cu sănătatea. La modul concret, adică, dacă îl iubesc pe unu, nu înseamnă că nu mă poate îmbolnăvi. Adică, eu accept inclusiv varianta că n-a știut. Nu știu ce a făcut el după mine, pentru că nu mai putea să spună că nu știe. Acuma știe. Bănuiesc că se gândește că s-a vindecat, dar nu își făcuse teste înainte, nu și-a făcut în timpul relației, și probabil nici după. Mă interesează de următoarea femeie, asta mi se pare nasol.
Noi nu am fost niciodată foarte compatibili, dar peste toată incomatibilitatea asta, trauma asta a pus capac. În toată poveseta asta s-a suprapus lockdown-ul și pandemia de covid, în care toata lumea a stat închisă în casă. Și asta ne-a distrus, și pe noi și pe alții, printre altele. Și cred că în lunile alea de stat în casă, am făcut sex de 2 ori. Și după lockdown, tot ce se adunase ne-a făcut să ne separăm, iar 3 luni mai târziu am aflat de la o domnișoară care m-a sunat, că el avusese 4 luni suprapuse ale noastre de relație, cu ea, care pe ea a cunoscut-o pe tinder. Cât era cu mine. Noi eram deja separați când am aflat, dar și asta a venit ca un șoc. Deci în timp ce eu mă refăceam după o operație de cancer, din cauza ta, și nu puteam și nu mai voiam să fac sex cu tine, tu te-ai dus și ți-ai tras-o cu una de pe Tinder”. Deci până la urma, eu mi-am luat numai bocanci în gură de la prostul ăsta, jur. Am luat HPV, m-am operat de cancer, m-a înșelat, m-a sunat aia, deci am picat la mijloc, deci a fost crunt. Plus vinovăția pe care o simțeam, că eu nu simt, că eu mă eschivez, că mie nu îmi place, că nu vreau să fac sex. Cumva mă învinovățeam că eu împiedic cumva. El cumva dădea vina pe mine, că eu nu vreau.... nici eu nu cred că înțelegeam, e foarte heart breaking povestea asta, pentru că îl iubeam, adică intimitatea nu e doar sex, nu e doar actul sexual, e mult mai mult. Pentru mine, cu toate ce țineau de post-incidentul ăsta, a fost ultra traumatizant, mai mult decât orice am trăit. Și am trăit ceva până la vârsta asta.
Pare acuma că discursul meu duce către o zonă din asta, de ultra războinică, feministă extremistă, în care bărbații sunt niște nenorociți cărora nu le pasă și care ne fac nouă rău. Nu trebuie să se înțeleagă asta. Până la urmă, și bărbații o iau de la o femeie.
Ce le-aș spune altor femei ar fi să se controleze medical, pentru ele, nu pentru relație, periodic, constant. La 6 luni. Și să nu confunde niciodată iubirea și îndrăgosteala cu niște chestii ultra pragmatice. Cu toții am avut, la vârsta mea, povești înainte. Nu suntem virgini nici unul. E posibil ca în toate interacțiunile trecute să se fi întâmplat ceva și ceva-ul ăla să meargă mai departe și să fie atât de grav, încât să nu se poată trata, și dacă tu nu îl descoperi la timp și nu ai grijă, să te omoare. Mie mi se pare ca am avut noroc, și am avut noroc că m-am autoeducat eu în timp să am grijă de mine.
Și m-a durut foarte tare că omul de lângă mine n-a avut. Deloc. Și mi-a făcut mult rău. Nu atâta cât mi-ar fi făcut un cancer de col uterin dacă se întâmpla și nu atât cât mi-ar fi fost dacă rămâneam dracu cu el. Deci a fost spre bine oricum. Dar cred că a fost o lecție despre ce e cu responsabilitatea. Pentru tine și pentru ală de lângă tine. Pe care dacă îl iubești îl protejezi și de fapt e atât de simplu.