Dan Grigore, unul dintre cei mai mari pianiști ai României, extrem de apreciat în întreaga lume, a fost la fel de surprins ca noi toți ceilalți de schimbarea abruptă a lumii într-un timp atât de scurt.
Artistul a fost de acord să vorbească cu SpotMedia.ro despre cum a perceput această criză și ce a făcut pentru a încerca să limiteze efectele pandemiei asupra muncii și vieții sale.
În perioada de izolare, Dan Grigore a ținut legătura cu publicul său, postând pe Facebook fragmente din creații muzicale importante, în interpretarea pianistului. A considerat că astfel îi poate ajuta pe oameni să treacă peste perioada de incertitudine.
Domnul Dan Grigore crede că disciplina, educația și responsabilitatea ne pot salva chiar dacă nu avem răspunsuri la toate întrebările.
Cum percepe un artist criza provocată de epidemie?
Nu știu cum o percepe un artist, dar ca om, ca un cetățean al lumii, în primul rând, o percep ca pe o anomalie teribilă. Respect anumite reguli, asta fără nicio discuție. Nu-mi place indisciplina, niciodată nu mi-a plăcut nici în munca mea de zi cu zi la pian și nici în cea cu elevii.
Mereu trebuie să fiu disciplinat, corect, rațional. Mi-am impus acest lucru și, odată cu trecerea timpului, a devenit o a doua natură. În al doilea rând, trebuie să recunosc că mă întristează extraordinar de mult toate aceste interdicții impuse.
Poate, de vină e și vârsta, o perioadă din viață în care ai nevoie mai mult de prieteni, de socializare și de optimismul pe care ți-l poate oferi o relație socială mai intensă și mai luminoasă.
Mă afectează foarte mult și mă gândesc cu îngrijorare, cu o oarecare spaimă chiar, că toată această interdicție teribilă impusă pe plan mondial va atomiza omenirea.
Ne va încapsula pe fiecare într-un grăunte de ego care nu va mai comunica normal cu ceilalți, ci doar online, iar asta mi se pare o pierdere imensă.
Cât de importantă e relația unui artist cu publicul? Cum credeți că s-a modificat ea în contextul creat de epidemie?
Relația asta eu o percep ca pe una cu un dublu sens. Pe de-o parte, artistul se dăruiește publicului, dar primește, în modesta mea percepție, din partea acestuia un răspuns emoțional care-l capacitează, care-l reîncarcă pentru mai departe.
Ați simțit lipsa acestei relații?
Am încercat să reduc efectele serioase, efectele grave ale izolării, dând semnale și trimițând semnale muzicale tocmai pentru reducerea lor. Am vrut să dau semnale de speranță, de emoție și de participare.
Ați avut vreun moment în care v-a fost teamă în timpul epidemiei? Un moment în care ați crezut că lucrurile au scăpat de sub control?
Nu cred că a fost vorba de teamă, mai mult de îngrijorare. Teamă nu, cum să spun, din partea unui om care toată viața s-a confruntat cu publicul, care este iubit și apreciat și respectat, dar care, în același timp, este și un copil mare și se poartă uneori ca o hidră, te poate înghiți, nu poate fi vorba de teamă.
În mai multe momente am crezut că lucrurile au scăpat de sub control. Pe fondul acestei pandemii, am perceput o anumită scăpare de sub control a situației. O anumită experiență, un anumit joc științific care a fost scăpat din mână.
De ce credeți că asistăm la o creștere a numărului de cazuri în România?
Pentru că noi nu suntem disciplinați. Nu suntem nemți. Știți că e o anecdoctă cu poetul Tudor Arghezi care a fost invitat să participe la deschiderea studiourilor de film de la Buftea. A fost întrebat cum i se pare, iar el ar fi spus: totul e minunat, dar vă mai trebuie niște nemți.
Cred că percepția pericolului nu a fost unitară pe întreg teritoriul României și nici în toate straturile sociale. Toate acestea au dus la creșterea neîncrederii în autorități și în felul în care ele comunică.
De exemplu, pe dumneavoastră, punctual, ce v-a nemulțumit la modul în care autoritățile au comunicat?
Eu nu pot să spun că am fost nemulțumit. Doar că mi-am pus întrebarea, bun, dacă se ia atât de în serios toată problema asta a coronavirusului de ce noi cumpărăm măști din China. De ce depindem de această țară? E o problemă simplă, nu puteam să nu mi-o pun.
Cum credeți că au administrat autoritățile din România criza sanitară până acum? Ce a fost bine și ce a fost greșit?
Nu pot să fac o analiză punctuală, dar cred că la un moment dat au fost ezitanți.
Și astăzi?
Cred că este în regulă, dar nu pot să nu constat că nu se adaptează la felul care reacționează populația. Nu știu dacă ar trebui să fie mai expliciți, dar mai prompți în a se adapta la reacțiile populației.
Dumneavoastră purtați mască?
Da, întotdeauna când ies în public, când merg la cumpărături, port mască conform regulilor.
De ce credeți că e importantă?
Am în familie doi medici, soția și fiul meu. Ei mă bat la cap destul cu posibilele consecințe ale îmbolnăvirii, cu importanța și cu gravitatea fenomenului așa că, vrând nevrând, trebuie să execut ordinele.
De ce credeți că a apărut o astfel de dezbatere în societate vizavi de mască din moment ce există studii care au demonstrat destul de clar importanța purtării ei?
E o mare tară culturală în societatea noastră. Și nu numai a noastră. Cred că în general, pe plan mondial, informația culturală circulă prost și e percepută la fel de prost. Este asimilată și metabolizată foarte precar.
Toate felurile de cultură, științifică, literară, artistică sau muzicală au parte de aceeași soartă. E un fenomen foarte grav pentru consecințele lui. Așa că acesta este un fel de corolar, un fel de ultimă consecință a unei căderi culturale, a unei masificări de care vorbeau gânditorii prin anii '30, un proces de masificare a civilizației care începe să-și inverseze reperele. Adică, baza piramidei devine model, iar vârfurile sunt excluse.
Credeți că acest fenomen al masificării de care vorbiți poate fi încetinit prin educație, prin schimbarea unor modalități de a face educație?
Categoric, da, dar nu știu dacă mai poate reuși.
La noi, stricăciunile din educație sunt colosale. Pe orice plan al activității sociale și politice vă uitați, vedeți consecințele scăderii calității educației până la nivele absolut catastrofale.
Noi am reușit, între ghilimele, să salvăm comunismul rezidual din societatea românească care a fost educat într-un anumit fel timp de decenii întregi prin toate mijloacele, prin mass-media și prin orice.
Salvând acest comunism rezidual am inversat reperele și, atunci, gândiți-vă numai la câți miniștri ai Educației am schimbat în acești 30 de ani, mai mult de unul pe an. Fiecare dintre ei a venit vanitatea sa teribilă că el va face reforme și că va schimba totul.
De ce, pentru sistemul de educație, nu s-a ajuns la un pact național, unul la care să adere toate partidele?
Pentru că, pe de-o parte, trăim în atmosfera generală a lipsei de unitate și, pe de altă parte, a apărut și o inversare a reperelor. Categoric că sunt coroborate aceste două tendințe.
Acum s-a văzut mai bine ca niciodată legătura dintre sănătate și educație publică. Au învățat autoritățile ceva, vor putea folosi această experiență astfel încât să nu mai fie surprinse în viitor?
Mi-ar face plăcere să cred asta, dar am serioase îndoieli. Sunt foarte multe fenomene care concură la această nereușită. Sunt lucrurile pe care vi le-am enunțat până acum care se combină între ele în niște ecuații complicate, dar constante și eficiente în sens negativ.
Vedeți, eu pe vremea lui Ceaușescu de multe ori aveam senzația că interpretez în săli surde. Aveam impresia că sălile în care cânt sunt surde din cauza opacizării percepției publicului pe care, la acea vreme, încercam s-o mai combatem cu diverse forme de recitaluri de muzică.
Atunci mai luptam cumva. Acum mi se pare că lupta nu prea mai există. Văd din contră, cu mare groază, ce porcării de filme se reiau după 30 de ani. Nu știu dacă ați văzut recent, am și comentat, s-a reluat porcăria aia a lui Nicolăescu, Ringul, care la vremea respectivă a generat și niște proteste la Berlin? Noi l-am reluat cu o seninătate, care pur și simplu mă consternează.
Care a fost impactul epidemiei asupra artei?
Poate că, într-un fel, anumite turnuri de fildeș au fost mai puțin afectate, dar ca efect social a fost un impact major. Paguba este absolut uriașă. Oamenii vor fi în continuare îndopați cu furaje culturale de proastă calitate.
În această perioadă au fost mulți artiști care au încercat să țină legătura cu publicul. Credeți că au reușit?
Unele încercări au fost reușite. Pe alocuri au fost reacții de emoție și de răspuns din partea oamenilor. În alte părți, opacitatea a fost evidentă.
Am învățat ceva din această experiență?
Mi-ar plăcea să cred că am învățat ceva, dar sunt foarte sceptic la capitolul ăsta. Mi se pare că nu prea vrem să învățăm, mi se pare că istoria noastră recentă demonstrează că suntem, oricând, gata s-o luăm de la capăt cu prostia.
Puteți să-mi spuneți cum se desfășoară o zi din viața dumneavoastră în epidemie?
În multe feluri. Studiez, văd filme, citesc. Ies în oraș cu precauțiile de rigoare. Mă duc la cumpărături, merg în piață. Ce mă doare cel mai tare este că mă văd rar cu prietenii. Asta este o pierdere imensă pentru mine. Mă afectează foarte tare.
Ce părere aveți despre teoriile conspiraționiste? De ce oamenii sunt atât de dispuși să creadă în explicații alternative ale realității?
La noi, oamenii au fost învățați să rezolve ecuații simple, cu cel mult doi-trei termeni necunoscuți și pe baza acestei deprinderi sigur că le e mai ușor să răspundă la asemenea provocare cu fantasmagorii. Situația îi încurajează automat.
Dacă, în viitorul apropiat, va exista un vaccin, îl veți face?
Cum să nu. Sigur că da. Dacă este un vaccin probat și recomandat de forurile în care am încredere, atunci mă voi supune. Vă vorbeam de disciplină. Sunt om disciplinat.
Credeți că un vaccin ar putea fi o rezolvarea acestei crize?
Nu știu ce să se cred. Nu știu exact ce se va întâmpla. Să sperăm că această criză se va putea rezolva.