Ați observat până acum că totul în jur e bazat pe poveste? Din cele mai vechi timpuri, oamenii transmiteau învățături, idei și fapte eroice prin intermediul poveștilor.
Se crede chiar că abilitatea strămoșilor noștri Homo Sapiens (Omul înțelept) de a povești de a inventa credințe și idei care să-i unească, i-a diferențiat de celelalte specii din genul Homo și i-a ajutat să supraviețuiască.
Chiar dacă astăzi nu ne mai adunăm fizic în jurul unui povestitor al tribului ori satului, poveștile sunt aici, căci ne adunăm în jurul altor medii care ne livrează povești, precum televizorul, calculatorul, muzica și cartea.
„Animalul povestitor", o carte scrisă de profesorul american de literatură Jonathan Gottschall, ne vorbește chiar despre aceste lucruri, începând cu motivul pentru care umanitatea s-a apucat să povestească.
Unii gânditori, urmându-l pe Charles Darwin, susțin că dorința de a povesti provine din dorința de a atrage atenția, de a fascina și captiva potențiali parteneri sexuali.
Alți teoreticieni zic că este o formă de joacă cognitivă, de a ne antrena creierul, simulând posibile situații. Plauzibil, deoarece încă de mici simulăm prin tot felul de povești viața adulților, cu bucuriile și conflictele ei. „Jocul este munca pe care o fac copiii", spune autorul.
O teorie și mai plauzibilă e că preferăm să aflăm informații de la alții, care au trecut deja printr-un eveniment de care ne temem, ori vrem să-i învățăm pe ceilalți.
Dar cel mai sigur, spune Gottschall, e faptul că apelăm la ficțiune ca la un fel de drog, pentru a scăpa de plictiseală.
Dar cât de dependenți suntem de poveste? Haideți să vedem experimentele făcute pe oameni cu creierul scindat, adică ale căror emisfere nu comunică între ele, și care, procesând o glumă, nu pot totuși explica de ce au râs. S-a observat că și acești oameni inventează povești pentru râsul lor, cum ar fi că și-au adus aminte ceva amuzant, doar ca să nu pară ciudați.
De aceea autorul spune: „Mintea povestitoare are alergie la incertitudine, întâmplare și coincidență. E dependentă de sens și semnificație. Dacă mintea povestitoare nu poate găsi tipare cu sens în lumea din jur, va încerca să le impună cu forța."
Nivelul la care omul e capabil să inventeze povești e dat și de efectul Kuleșov. Regizorul rus Lev Kuleșov a arătat spectatorilor un film lipsit de narațiune, în care cadre cu un cadavru în sicriu, o femeie frumoasă și un bol cu supă erau intercalate cu același cadru al unui actor, privind impasibil la cameră. Spectatorii au observat că fața actorului era ba tristă din cauza persoanei moarte, ba cuprinsă de dorință datorită femeii, ba dădea impresia că actorului îi e foame.
Exercițiul demonstrează că oamenii impun povești oricărei structuri fără semnificație, iar asta, așa cum vom vedea, le poate afecta viața personală. Căci noi nu doar spunem povești altora, ci și nouă înșine. Începând de mici ne formăm o identitate, vorbind de lucrurile care ne plac sau nu ne plac, dar fără să vrem internalizăm și vorbele altora despre noi.
Când vorbele și gesturile celorlați devin de neînțeles pentru noi, putem ajunge să ne creăm o poveste care să le explice, o poveste despre cum noi suntem răi, vinovați și nu putem face nimic să schimbăm ce se întâmplă.
În acest context, perspectiva psiholoagei Michele Crossley, citată de autor, este de ajutor. Ea spune că depresia provine dintr-o „poveste incoerentă", o „reprezentare narativă inadecvată a sinelui", pe care pacientul o poate rescrie cu ajutorul terapiei.
Psihoterapeutul poate fi considerat „un doctor de scenarii", care-l ajută pe pacient să înțeleagă că povestea lui a luat-o razna, dar și că omul sănătos are nevoie de o doză de iluzie pozitivă pentru a nu fi cuprins de deznădejde.
Dar dacă uneori vrem să ieșim din sfera poveștii, pentru că e peste tot și deseori calitatea ei e îndoielnică, autorul e de acord cu asta. De aceea spune că unele povești sunt echivalentul unui „triplu baton de ciocolată cu alune prăjite în ulei", iar supraconsumul poate duce la ceea ce profesorul universitar Brian Boyd numește „epidemie de diabet mintal".
Primejdia ar fi, conform lui Gottschall, nu ca povestea să dispară, ci să ne acapareze viața cu totul.