Cel care ajunge să mute munții din loc începe prin a căra mici pietre, bucată cu bucată

Cel care ajunge să mute munții din loc începe prin a căra mici pietre, bucată cu bucată

De fiecare dată când stau la duș mai mult, și copiii mei la fel, o spun ca pe un cântecel: „Ce privilegiu. Există oameni care nu au acces la apă potabilă”.

Mai departe nu m-am gândit niciodată, cum ar fi fost, de exemplu, să nu fi avut acces la cele mai de bază produse de igienă, cum ar fi tampoanele pentru perioada menstruației.

Nu vorbim despre lucrurile astea, cum nu vorbim despre multe lucruri în societatea noastră, cu toate că situația asta există, undeva foarte aproape de noi, la câteva străzi distanță, uneori.

M-am pornit într-o după-masă de vară târzie spre sediul Asociației Pe Stop, pentru a le fi alături în acțiunea lor lunară de a împărți tampoane și produse de igienă intimă femeilor care nu și le pot permite.

Ne cunoscuserăm cu ocazia serialului fragile.live, pentru unul din episoadele serialului, cel cu Corina, femeia care a trăit în stradă, la Gara de Nord, timp de 20 de ani. O minune de femeie, luminoasă, clară și cu putere de a îndura, pentru o viață mai bună a sa și a copiilor săi.

Țin minte și acum o replică a ei definitorie: „Trăiam în parcul Gării de Nord. Și niște fete m-au întrebat dacă vreau să îmi dea niște haine de la ele. Și eu am zis că nu, că n-am șifonier”.  

Mi-am dorit atunci să cunosc și alte femei în situații similare. Să văd prin ce trec, să le redau poveștile de viață.

Așadar, iată-mă. Împachetez alături de voluntarii de la Pe Stop. Punem în fiecare pachet, pe mărimi, lenjerie intimă, șervețele umede, tampoane. A doua zi urmează să ne întâlnim pe Calea Griviței.

Plec senină spre întâlnire. E cald, dar eu am aer condiționat în mașină. Parchez, ies. Ne salutăm. Apuc una din pungi și plecăm spre prima poartă.

Curtea cu fotoliu

Intrăm. O imagine suprarealistă, de film fellinian. Ceea ce pentru noi reprezintă imagini de film, pentru oamenii care locuiesc acolo este realitatea. Un fotoliu mare, din piele, uzat, tronează lângă peretele scorojit, frunzele înverzite ale copacilor răsar dintre pereții unei foste case. Precaritate.

Mă cuprinde o senzație de deznădejde. De unde să începi să repari ceva, orice, mă întreb. Cum să pornești să ajuti la construirea unei căi mai drepte, într-o situație care cu siguranță ține de șansă, care pornește din copilărie.

Ea vine și se așază. E în vârstă. Le salută familiar pe fete. „Cum e cu sănătatea?”, „Iacă, mă lupt cu parșivenia asta de boală”. Are copii, are nepoți, e de vârsta mea, cu toate că pare să îmi fie mamă. Riduri adânci, replici cu umor, o asumare a vieții pe care o poți vedea doar la oamenii care au trecut prin multe.

Se uită curioasă la mine, nu mă simt în largul meu; pe fete le știe, pe mine nu. Nu, nu sunt o intrusă, sunt cu voi, vă ascult, vă văd, vreau să ajut.

Lăsăm pachetele pentru fiică, nepoată, pentru ea, pentru soră. Le numără, se bucură,... „la revedere, ne vedem luna viitoare”. Rămâne tronând ca o regină în mica sa împărăție ruinată.

Ieșim. Nu pot să nu admir demersul asociației, nu pot să nu mă gândesc că un detaliu atât de mic, sub forma unui ajutor lunar, dar constant, poate ajuta la o viață mai demnă.

Marea familie

Ei traiesc în familii și comunități mari. Frați și surori, mătuși și mame, tați și verișori, cu toții, generații la rând, în aceleași condiții, în același loc.

Îmi amintesc, era sâmbătă, mulți dintre ei stăteau în pragul ușilor.

Recunosc, m-am gândit: de ce nu muncesc? De ce nu fac ceva să le fie mai bine? M-am lăsat cuprinsă de prejudecată. Îmi recunosc limitele. Și nici astăzi nu îmi pot da un răspuns clar, cine e mai responsabil, acești oameni, sistemul, mentalitatea, lipsa de șansă?

Hai, ieșiți, au venit Irina și fetele”. Și brusc le văd răsărind, din diferite cotloane ale curții, din casa cu etaj, care stă să cadă, ca un decor butaforic dintr-un film al lui Tim Burton.

Chicotesc, sunt tinere, noră cu soacră, surori și frați. Una dintre fete e de o frumusețe incredibilă. E minoră, e însărcinată, e rotunjoară și privește moale, galeș, prin noi, parcă. Fetele de la asociație o întreabă cum e cu sarcina. “Bine, la toamnă nasc”.

Nu mă pot obișnui cu ideea că îl va aduce aici, că va crește în frig, poate. În lipsă de orice condiție primară, absolut necesară. Dar se vede viața, pulsează, se vede bucuria, asumarea. Fata mănâncă cireșe. „Pentru ăsta micu, mi s-a făcut poftă și mi-au luat cireșe”. Plecăm. Rămân cu un gust amar.

A treia casa, a patra curte și casă, rufe colorate, întinse pe sârmă, o pătură roșie cu inimioare, miros de săpun de casă, geamuri mici, care se deschid pentru o clipă, pentru a prelua pachetul lunar.

Grija asta e mai mult decât o îndeplinire a unor nevoi lunare. E și un sprijin moral, o certitudine că cineva îți știe numele, că știe ce număr porți și unde locuiești, că te întreabă lună de lună cum ești, ce mai faci și ce se mai întâmplă în viața ta. Un semnal pentru aceste femei că nu sunt singure, lăsate în voia sorții.

Motto-ul celor de la pestop.org este: Un strop de demnitate pentru fetele și femeile vulnerabile.

Au început activitatea în 2018, când au mers cu un rucsac plin cu absorbante la Gara de Nord, ca să le distribuie femeilor fără adăpost de acolo.

Am distribuit atunci 9 pachete. Acum lucrăm cu aproximativ 400 de beneficiare din București și zonele rurale în fiecare lună. Continuăm distribuția de produse esențiale de igienă menstruală, organizăm cursuri de igienă, susținem comunitățile să își rezolve unele dintre problemele legate de condiții de trai improprii și luptăm pentru dreptul tuturor femeilor la produse și informații adecvate pentru igiena menstruală”, spun ei.

Nu s-au oprit nici în timpul stării de urgență, nu i-a oprit nimic până acum. Iar eu am plecat de la întâlnirea cu ei amintindu-mi ce am citit, odată, undeva: „Cel care ajunge să mute munții din loc începe prin a căra mici pietre, bucată cu bucată”. 

Conversații Fragile documentează și spune poveștile de viată ale unor femei din România, aflate în luptă cu abuzurile, tensiunile create de prejudecățile celorlalți și de așteptările societății și un stat care își uită cetățenii.
Proiectul vrea să aducă în dezbatere problemele cu care se confruntă femeile din România, să creeze o comunitate de suport, să pună lupa pe organizațiile care susțin drepturile femeilor, în încercarea de a arăta cum putem contribui fiecare dintre noi la schimbare.
Poveștile sunt semnate de actrița Ioana Flora și scriitoarea, antropologa și activista Rucsandra Pop, sub formă de interviuri-mărturisiri, în care protagonistele își vor păstra anonimatul și sunt o continuare firească a serialului web Fragile, realizat de Asociația Storyscapes în coproducție cu Fragile Society și Black Horse Mansion.
un proiect editorial susținut de
horizontal cracks