Povestea de astăzi din cadrul proiectului „Conversații fragile” este despre Laura, o femeie care ne-a vorbit despre cum a fost abuzată sexual de fratele ei mai mare. Astfel de lucruri se întâmplă mai des decât ne-am imagina, însă rușinea este atât de copleșitoare încât foarte puține povești de genul acesta sunt împărtășite altfel decât într-un mediu sigur. Ele rămân secrete bine păstrate, care cauzează durere și neputință. Însă odată scoase la lumină, astfel de povești dureroase pot aduce vindecare atât persoanei care și-a mărturisit tragedia, cât și altor femei care au trecut prin situații similare. Între timp, Laura, pe lângă că a reușit să își înfrângă demonii copilăriei, a reușit să învingă și infertilitatea și așteaptă cu nerăbdare să își strângă copilul în brațe.
Țin minte că dacă ne jucam de-a v-ați ascunselea, el mă alegea pe mine întotdeauna
Am vorbit cu foarte puține persoane despre subiectul acesta: la psiholog, cu soțul meu și cu fratele meu… Cu alt frate, ca să se înțeleagă. În rest, e un subiect pentru mine greu de digerat încă, dar am simțit că fac un pas înainte, luând decizia asta să îmi spun povestea și să fie altcineva în afară de cei cunoscuți mie… De când am deschis capitolul ăsta în viața mea, caut să găsesc persoane care au trecut prin aceleași experiențe, practic să îmi validez mie experiența, să știu că nu sunt singură și să știu că mai sunt și alte persoane. Spunându-mi eu povestea, poate o să audă altă persoană, poate o împinge de la spate puțin ca să își ridice capul de unde e. Să i se aprindă o lumină. Eu așa am zis că mie mi s-a aprins lumina în cameră.
Am crescut în oraș într-o casă destul de mare. N-am crescut la țară. N-a fost neapărat familie dezorganizată. Tatăl meu avea probleme cu alcoolul. Nu pot să zic acuma că în mod extrem, dar avea probleme cu alcoolul. Face și asta parte din copilăria mea, bețiile lui taică-miu și scandaluri cu mama mea și lucrurile de genul ăsta. Nu-mi amintesc bine de abuzuri. Îmi amintesc doar că au început pe undeva la vârsta de 4-5 ani, poate mai repede, nu știu, și au continuat undeva până pe la vârsta de 10-11 ani. Fratele meu este mai mare decât mine cu 11 ani. Eu am dormit cu mama mea și ulterior cu sora mea. Frații mei dormeau în altă cameră. Am puține amintiri. Probabil că lucrurile astea se explică din punct de vedere psihologic. Lucrurile se întâmplau în casă, când părinții mei erau la muncă și ne jucam. Țin minte că dacă ne jucam de-a v-ați ascunsealea el mă alegea pe mine întotdeauna. Țin minte lucrul ăsta. Cu un motiv mă alegea pe mine. Mă abuza sexual. Nu a fost penetrare, dar a fost abuz sexual repetat. Repet, nu am foarte multe amintiri între 5 și 10-11 ani. Dar asta știu că era adult la un moment dat.
Cred că s-a oprit când s-a dus în armată. Eu l-am confruntat pe el într-un e-mail. Mi-a recunoscut ce mi-a făcut, dar nu a recunoscut perioada de timp. El mi-a zis că doar de câteva ori. Dar na, am încredere în instinctul meu și în ceea ce țin minte și sunt convinsă că nu a fost așa. De ce? Pentru că aveam undeva la 10-11 ani și deja am început să conștientizez, să îmi conștientizez și eu corpul, să conștientizez altfel lucrurile. Pe măsură ce crește, copilul își dă seama de mai multe lucruri. Deja știam că ceva nu e ok, că nu e în regulă, că se întâmplă niște lucruri care nu ar trebui să se întâmple.
M-a durut foarte tare când m-am gândit că sunt alte femei în situația mea
După ce am ajuns să spun lucrurile astea în fața unui psiholog, adică să îmi acord mie credit pentru amintirile mele, simțeam că mă trădez pe mine când mă duc să mă întâlnesc cu fratele meu și totul e frumos și totul e bine. Într-o seară, i-am scris un email. Și el a recunoscut parțial. Probabil a fost luat prin surprindere, când i-am scris. Nu era pregătit pentru așa ceva. Ce m-a lovit extrem de tare și m-a durut e că avut un moment de sinceritate în primul mail, dar următoarele mail-uri nu au mai fost așa de sincere. Mi-a mărturisit în mail că s-au mai întâmplat lucruri de genul ăsta cu niște vecine. Exact așa a scris, niște vecine și niște verișoare. Ceea ce pentru mine înseamnă că e mai mult decât una. Mai mult decât o vecină, poate 2, poate 3, poate 4, poate 10. Mai mult de o verișoară. Poate 2, poate 3, poate 10. M-a durut foarte tare când m-am gândit că sunt alte femei în situația mea. El a minimizat repercusiunile faptelor sale. A, ok, s-a întâmplat, vezi-ți de treabă, vezi-ți de viață, tu cu ale tale. M-a durut foarte tare. Cum ziceam, în primul mail mi-a recunoscut că a mai abuzat de niște vecine și de niște verișoare. Și după aceea nu a mai recunoscut. A zis: nu știu despre ce vorbești. Eu mi-am șters mail-ul pe care ți l-am trimis și nu știu despre ce vorbești. S-a scuzat, că nu e un pedofil, că s-a întâmplat atunci. Și da, mi-a propus să mergem la psiholog împreună, ceea ce am refuzat total. Nu vreau să mă supun la așa ceva. Probabil voia să discutăm lucrurile astea în fața unei persoane neutre, dar nu pot. Am văzut mersul la psiholog împreună cu el ca și cum ar fi o absolvire a faptelor lui, nu știu, ceea ce n-am, recunosc, nu am vrut să îi o acord.
Mi se zicea: o să te dea la casa de copii sau o să fii pedepsită sau nu o să te creadă sau lucruri de genul
Când eram mici îmi spunea: dacă o să îi spui cuiva, dacă o să-i spui lui tati, o să te ducă de acasă. Mama mea avea un obicei foarte prost. Ne amenința întotdeauna când eram răi că o să ne dea la casa de copii. Și în zona aia în care locuiam, erau două case de copii și treceam în fiecare zi pe lângă ele. Era traumatizant pentru mine ca și copil să aud lucrurile astea. Mi se zicea: o să te dea la casa de copii sau o să fii pedepsită sau nu o să te creadă sau lucruri de genul ăsta.
Cel mai tare mă intrigă nedreptatea față de copilul care am fost. Acum văd cu ochi de adult copilul de atunci și asta îmi este foarte greu să procesez, să diger, să înțeleg cum a trăit copilul ăla atunci. Dacă aș fi ca adult pus în situațiile în care am fost pusă când eram copil, nu știu dacă aș putea duce. Și asta mi se pare foarte crud față de copilul din mine, de fetița din mine. Asta am învățat în ultimul an, să îmi iau fetița Laura din mine, să o țin în brațe și să am grijă de ea pentru că nimeni nu a avut grijă de ea. Și asta mi se pare foarte dificil să înțeleg. Pe tot parcursul vieții mele am încercat să găsesc justificare pentru comportamentul adulților din jurul meu când eram copil. De când am început procesul acesta, de când am început să merg la un terapeut am început să-mi iau partea mie și să văd lucrurile, să nu mai caut justificare. Nu să condamn, pentru că nu pot să trăiesc nici cu ideea că trebuie să mă răzbun pe cineva sau să trăiesc cu ura, dar nici nu îi pot să îi absolv de vină. Pur și simplu așa s-a întâmplat, atâta au putut, dar aia nu scade cu nimic gravitatea faptelor sau modul cum a fost crescută sau ignorată în diferite situații. De-a lungul vieții am încercat să le găsesc justificare părinților mei. Suntem mai mulți copii în familie și erau preocupați să ne ofere necesarul, material vorbind, care era oricum puțin și reprezenta un stres major pentru ei ca să țină casa și familia.
Mă gândeam zilele astea, ce mi-a apăsat butonul să merg la terapie până la urmă. Butonul mi-a fost apăsat cam cu o lună - două înainte să merg prima oară la ședință. Eram în bucătărie la mama mea și mama a reamintit că aveam eu trei ani și aveam o criză de nervi, tantrum se zice acuma. Acum există și definiție pentru așa ceva, dar în 90 nu exista. Era copilul, făcea crize și trebuia să îl oprești. Și ca să mă oprească din plâns pentru că urlam, urlam, urlam, a aruncat apă rece pe mine. Și povestea treaba asta așa, nonșalant și ușor cu zâmbetul pe buze, așa ca și cum nu era nimic grav. Știam de faza asta, ca să zic așa. Dar după aceea mergând pe drum spre casă cu soțul meu, i-am zis: Imaginează-ți un copil de 3 ani că urlă și tu arunci apă rece pe el. Atunci am conștientizat de fapt gravitatea faptelor. Am văzut, am reușit să văd de fapt un pic mai obiectiv lucrurile, că nu e ok. Cum să arunci apă rece pe un copil de 3 ani pentru că urlă, pentru că plânge? Normal că se oprește din plâns pentru că este șocat. Îmi imaginez situația asta eu ca și adult. Mă cert cu cineva și cineva aruncă o găleată cu apă rece pe mine. N-are sens până la urmă dacă ne gândim așa. Și mi-a apăsat butonul. M-am gândit că nu e ok, lucrurile astea trebuie să le discut cu cineva, trebuie să deschid Cutia Pandorei, că nu pot să trăiesc așa cu lucrurile astea fără să le aduc în plan conștient pentru că erau în mine, dar încercam să le dau la o parte.
Până când am ajuns în fața psihologului, eu nu am recunoscut față de mine ceea ce s-a întâmplat
Până când am ajuns în fața psihologului, eu nu am recunoscut față de mine ceea ce s-a întâmplat. Eu am închis în mine. Nu mă gândeam, dar totuși când mi-am pierdut virginitatea la 19 ani, simțeam că nu sunt virgină. Era așa o chestie ciudată, aveam așa un feeling în mine că nu sunt virgină de fapt. Nu știu de ce, nu mă simțeam pură cum ar veni. Nu pot să-mi explic. Adică pot să îmi explic acuma, pentru că undeva în mine erau amintirile alea de atunci, clar. Și asta e ciudat și neciudat - când am simțit prima dată mirosul spermei unui bărbat îmi era foarte familiar mirosul. Eu am fost întotdeauna o persoană care recunoaște mirosurile și asociază mirosurile cu oamenii și îmi era extrem de familiar, dar repet nu m-am gândit. Nu am stat să disec, am știut că dacă deschid partea asta a vieții din mine… Mult timp am crezut că nu am putere să duc lucrurile astea.
E o senzație, după ce te duci la psiholog și după ce faci terapie, ai așa un feeling, și eliberator și rușine, și e așa o combinație de mai multe, și m-am simțit mai puternică, pentru că am reușit să ajung în etapa asta. Eu am vorbit cu psihologul meu, cu soțul meu și cu un alt frate al meu despre lucrurile astea care mi s-au întâmplat. Nu e un lucru pe care să-l dezbat cu oricine, e încă un subiect sensibil, e ca și un nerv de la un dinte, care rămâne descoperit. Nu știu dacă am avut vreodată putere, nu am simțit vreodată, povestind, că mi-am luat puterea înapoi, ci că mi-am găsit-o. Momentul zero, ca să zic așa, a fost momentul în care am putut să verbalizez lucrurile astea în fața psihologului. Nu am reușit de la prima ședință, doar de la a doua ședință, în ultimele minute, am aruncat bomba și am plecat. Da, a fost șocant să verbalizez lucrurile astea. Pe mine m-a adus în fața psihologului faptul că noi tot ne-am dorit copil și nu am reușit. Și la un moment dat am avut, așa, un moment: ok, vreau copil, dar, nu numai fizic trebuie să fiu bine, acolo este ceva care trebuie rezolvat. Când vrei să faci un copil și ajungi la capitolul infertilitate, ajungi să fii foarte vulnerabil, în sensul că vorbești despre lucrurile care te dor, te duci la tot felul de analize, lucruri care te fac sa fii vulnerabil. Nu e comod, pentru o femeie, până la urmă, să meargă la nu știu câți doctori și să facă nu știu câte tratamente.
Ori e un capitol în care nu intri, ori îți asumi și îl deschizi - nu se poate cu jumătăți de măsură
E important că am avut puterea să iau, cum ar veni, taurul de coarne, adică să zic: ok, hai să căutăm, hai să mergem, să vedem care e situația. Asta m-a făcut să mă gândesc că e ok pot să mă duc la un doctor și la alt doctor și să îmi spun problema fizică. Dar am avut așa, un moment de aha, și am zis: ok, există atunci cineva și pentru alte probleme, nu doar pentru partea de infertilitate. Și acela era un psiholog. Infertilitatea te face să crezi că nu deții controlul și e foarte dureroasă, din punctul ăsta de vedere. Pentru că ajungi până la o vârstă să îți faci niște planuri. Îmi găsesc bărbatul potrivit, ne găsim casa potrivită, jobul potrivit, e momentul să facem un copil, și acolo se rupe firul. Dacă până acolo ai fost stăpână pe tot și totul ți-a ieșit perfect, până la urmă îți dai seama că depindem de mulți factori să ne iasă lucrurile. Deci, singură am ajuns la psiholog, soțului i-am spus că vreau să merg la psiholog, dar nu i-am spus pentru ce. El a zis, ok, dacă tu simți nevoia, du-te, abia mai târziu a aflat de ce am ajuns eu acolo. Știam că trebuie să vorbesc despre asta. A fost o poveste la care nu m-am gândit de-a lungul vieții, dar am observat, din ce am citit, că e comună situația asta. Ori e un capitol în care nu intri, ori îți asumi și îl deschizi - nu se poate cu jumătăți de măsură. Adică, nu se poate ca astăzi să fiu sinceră cu mine și cu cei din jur, și mâine să închid sertarul ăsta. Privind retrospectiv îmi dau seama că e foarte bine pentru mine acum, nu are relevanță dacă o să fiu mamă sau nu. Mă simțeam protejată de soțul meu, de aceea am reușit.
Întotdeauna m-am simțit diferită. Mă retrăgeam, îmi plăcea să fiu invizibilă față de ceilalți. Poate mă protejam de ceilalți, nu știu. Dar eu niciodată nu am fost într-o gașcă de copii. Eu am fost victima perfectă pentru bullying pentru că nu aveam curajul să lupt pentru mine sau să ripostez la ceea ce mi se zice. E clar că m-a afectat puternic. Abia târziu am început să lupt pentru mine, să îmi văd cu adevărat valoarea și să nu mă las încălcată în picioare. Am avut mai multe relații eșuate. Primul meu partener sexual m-a vrut doar pentru sex. Bine, l-am ales și eu foarte bine, probabil, acuma privind în urmă. Practic a știut că sunt virgină, s-a culcat cu mine și a doua zi mi-a dat papucii. A fost extrem de dureros pentru mine lucrul ăsta în perioada aceea. Îmi dau seama că țineam garda foarte jos pentru că eu consideram că nu merit. Pur și simplu, atrăgeam bărbați, băieți care nu își doreau relații pe termen lung și care nu se implicau emoțional. Situații de genul ăsta.
Cu soțul ne-am întâlnit pe facebook. După ce m-am despărțit de un iubit cu care am fost 3 ani de zile, am stat o perioadă singură. Am zis că nu mai intru în relații aiurea, doar de dragul de a fi cu cineva. Eram deja de vreo 2 ani singură când ne-am întâlnit. Eram foarte dornică de iubire, îmi doream enorm de mult să-mi găsesc jumătatea. Pot să spun că asta a fost un lucru prioritar pentru mine - să-mi găsesc omul, ca să zic așa. Și noi ne mirăm câteodată stând și discutând ne mirăm cum ne-am întâlnit și ce bine ne înțelegem și ce bine e tot. Nu știu, pur și simplu el a venit cu ceea ce aveam eu nevoie. Și eu am venit în viața lui cu ceea ce avea el nevoie. Și efectiv ne-am completat golurile reciproc. Am înaintat cu pași mici, pot să zic, dar siguri. Nu ne-am grăbit. Le-am luat toate pas cu pas, nu ne-am grăbit în relație și asta ne-a făcut să ne cunoaștem ușor și încet. Și să ne acordăm încredere unul altuia.
Dacă eu sunt sinceră față de mine, cu siguranță o să pot să am o relație onestă și cu copilul meu
De vreo 4 ani încercăm să facem un copil. Eu întotdeauna încerc să găsesc rosturi la ceea ce ni se întâmplă. Eu probabil dacă deveneam mamă de prima oară când am încercat noi să avem un copil nu eram în momentul ăsta acuma aici și pot să zic că ăsta e rostul până la urmă. Și dacă o să avem vreodată copil, cu siguranță o să se reflecte lucrurile astea și în relația mea cu copilul. Dacă eu sunt sinceră față de mine, cu siguranță o să pot să am o relație onestă și cu copilul meu și să-l cresc în mod, cum aș vrea eu sau cum am vrut eu să fiu crescută. E foarte dureros să fii tu cel din statistică cum ar fi. Unul din 5 cupluri nu reușesc să facă copii. Am făcut o fertilizare in vitro și am avut rezultat negative.
A fost extrem de dificil să vorbesc cu soțul meu despre asta. Simțeam că spunându-i, o să îi pun în spate o durere și eu încercam să-l protejez. Și terapeuta mea zicea: dacă el ar trăi lucrurile astea, tu ai vrea să știi prin ce trece? Și am zis că da, bineînțeles, i-aș fi alături orice ar fi. Păi așa trebuie să gândești! N-am putut să îi spun, i-am arătat mail-urile, citește-le te rog! A fost un șoc pentru el. Nu credea că o să audă așa ceva vreodată în viața lui, dar a gestionat foarte bine situația, extrem de bine. A știut să îmi fie alături. A știut să mă înțeleagă, să nu ceară mai mult decât pot să îi spun. Pentru el a fost suficient, că ok, i-am spus și m-a ascultat. Mă ascultă de fiecare dată când îmi spun supărările legate de situația asta. E un fel psiholog.
Comentez foarte des la postările cu educația sexuală, că nu le trebuie la copii. Din punctul meu de vedere le trebuie, le trebuie de la vârste mici. Și mie îmi trebuia, ca să știu să fac diferența între ce e ok și nu-i ok. Se întâmplă lucrurile astea foarte des, se întâmplă în familie, se întâmplă cu prieteni de familie, cu vecini, cu oameni apropiați. Chestiile astea se întâmplă în cerc restrâns și dacă copilul nu știe de mic că niște lucruri basic, pentru cunoștințele lui, nu poate să facă diferența. Clar, nu s-a vorbit de sex și lucruri de genul ăsta în familie. Nici vorbă, nici menstruația nu mi-a zis maică-mea despre ce e vorba, am aflat de la alții. Țin minte că eram clasa a 5 a, când o colegă mai deschisă la minte ne-a zis că femeile nasc prin vagin și eram absolut șocată. Mie nu îmi venea să cred, ziceam, dar noi nu suntem animale, numai zebrele la Discovery nasc așa. Nu se poate!
Acum dau timpului timp. Pe măsură ce trece timpul am observat că trebuie să am răbdare cu mine. E foarte greu să am o relație decentă cu mama mea, de când e situația asta. Nu pot să nu o acuz oarecum pentru ceea ce mi s-a întâmplat. Îmi zicea soțul meu că să nu pun atât de multă presiune pe mine cu privirile la chestiile astea cu iertarea sau cu faptul că trebuie să mergem mai departe. Alegând să nu îi spun mamei mele până la urmă o protejez pe ea. Pentru că nu știu dacă ea ar putea duce lucrurile astea. Nu e ușor să auzi din gura copilului tău că ai eșuat ca părinte, pentru că din punctul meu de vedere, așa ar fi.