Când a împlinit 6 ani, Nicolae a cerut voie să-și pună o dorință. Nu era ziua lui, era ziua fratelui lui mai mic, dar aveau între ei o înțelegere: cadourile se impart. De data asta, cadoul fusese generos: carioca, o minge verde, portocale și batoane de ciocolată. Dar Nicolae nu voia nimic din toate astea. Dorința lui era să devină invizibil, să nu fie văzut de ceilalți copiii când va începe să meargă la școală și mai ales să nu fie văzut atunci când devine piciorul de sprijin al tatălui său.
Astăzi, Nicolae are 7 ani și locuiește în orașul Petrila, județul Hunedoara, o zonă mereu devaforizată. Este cel mai mare dintre cei trei copii ai familiei și cel mai apropiat de tatăl lui, pe care îl sprijină mereu și încearcă șă-i ghicească nevoile. Tatăl are un picior amputat și, cu toate că se străduiește să facă tot ceea ce făcea și înainte de accident, e nevoit să-și accepte limitele. Nicolae este grijuliu cu tatăl lui, boala tatălui aducând o maturizare precoce a copilului, atât emoțională, cât și fizică: Nicolae are o privire de adult, o privire îngrijorată și plină de tristețe.
Familia locuiește într-o locuință tip-garsonieră, compusă din două camere (cameră și o anticameră, amenajată din balcon), baie și bucătărie, dotată cu utilitățile necesare unui trai decent.
La intrarea în programul Salvați Copiii, în viața de grup, Nicolae era retras, rezervat, izolat și puțin comunicativ. De cele mai multe ori îi era teamă să aibă inițiativă și să se facă vizibil printre ceilalți. În timp însă, Nicolae s-a împrietenit cu echipa de la Salvați Copiii și cu colegii de la centru, devenind sociabil, extrovertit și curios. Și-a dat voie să fie copil, măcar la școală.
În programul Salvați Copiii, Nicolae beneficiază, alături de alți copii de activități de sprijin școlar, consiliere psihologică, activități recreative și sprijin material. Aici își face lecțiile, mănâncă, se joacă, discută cu specialiști inimoși care au timp și răbdare să îl asculte și care îi oferă posibilitatea de a petrece un timp de calitate alături de copii asemenea lui. Îi place sportul, dar nu îl practică și în afara orelor de curs, unde Nicolae își pune mantia lui de copil invizibil.
Pentru 41,5% dintre copiii români, copilăria este o vulnerabilitate. Sunt copiii care nu au acces la hrană sănătoasă, la servicii medicale, la educație în mod nediscriminatoriu. Copiii care trăiesc la limita sărăciei. Copiii pe care îi vedem doar în statistici și îi auzim doar în reportajele de sărbători. Copiii care cresc marginalizați.
Iată cum arată România acestor copii:
• Fenomen extins al neparticipării școlare în raport cu populația școlară - 286.150 de copii între 7 și 17 ani erau în afara școlii la 1 ianuarie 2021, din totalul de aprox. 2.500.000 de copii de vârstă școlară;
• Abandonul școlar neschimbat în ultimii 10 ani - 35.259 de elevi, dintre care 20.878 din ciclul primar și gimnazial și 14.381 din învățământul liceal, au abandonat școala în 2019/2020;
• 2% dintre elevii din învățământul primar afirmă că sunt bătuți deseori de cadrele didactice și 5% spun că acest lucru se întâmplă câteodată; pentru elevii din gimnaziu, acest tip de abuz apare deseori în cazul a 1% din eșantion și câteodată pentru 5%, iar pentru liceeni – 0,2% deseori și 3% câteodată.
• Inegalitățile dintre copiii din urbanul mare și rural se adâncesc; în ceea ce privește rezultatele la examenele naționale - elevii din mediul rural au luat de trei ori mai multe medii sub 5 față de cei de la școlile din urban.
• România înregistrează un procent de 15,6% al tinerilor între 18-24 de ani care au finalizat doar opt clase sau mai puțin, deși ținta fixată de România, în 2010, a fost de reducere a fenomenului la 11,3%, până la sfârșitul anului 2020.
• La proba de citire a testării internaționale PISA, 41% dintre elevii români din sistemul educațional se plasează în aria analfabetismului funcțional, respectiv 46,6% la matematică și 43,9% la cunoștințele generale despre societate, oameni și univers. De asemenea, conform PISA, dintre elevii români dezavantajați social și economic, doar 0,1%, adică unul dintr-o mie (2,6% - media europeană), a ajuns la rezultate de top la citire (nivelurile superioare 6 sau 5, nivelul 1 fiind cel mai scăzut și corespunzător analfabetismului funcțional).
• 41,5% dintre copii se află în risc de sărăcie sau excluziune socială, cea mai mare rată din UE, iar 45% dintre fetele sub 15 ani care au devenite mame în statele UE provin din România.
Ținând cont de fenomenul extins al neparticipării școlare în raport cu populația școlară - 286.150 de copii între 7 și 17 ani erau în afara școlii la 1 ianuarie 2021, din totalul de aprox. 2.500.000 de copii de vârstă școlară - Salvați Copiii România consideră că, în forma propusă, Legea Educației Naționale nu va fi în măsură să contribuie la combaterea inegalităților sociale și teritoriale și la asigurarea unui climat școlar pozitiv pentru învățare, necesare pentru reușita școlară a tuturor copiilor, indiferent de vulnerabilitatea socio-economică a familiilor și comunităților în care aceștia trăiesc.
Cum arată Copilăria furată în România
România continuă să fie statul membru al Uniunii Europene cu cel mai mare nivel al riscului de sărăcie sau excluziune socială în rândul copiilor, 41.5% dintre aceștia, adică 1,5 milioane de copii, mai mult decât adulții (34,5%), fiind afectați de lipsa de venituri ale familiei care să asigure supraviețuirea sau un trai decent, de izolarea socială și educațională în care trăiesc, de lipsa de acces la nutriție în acord cu vârsta și nevoile biologice ale copilului și la servicii socio-educaționale și de sănătate de calitate.
România rămâne o țară a șanselor inegale, în condițiile în care acest risc al sărăciei variază de la 19,9% în marile orașe la 30% în orașele mici și suburbii și atinge un îngrijorător nivel de 50,5% în mediul rural.
Dar cel mai dramatic este că sărăcia educațională se transmite între generații: transferul social este minim spre imposibil, adică un copil născut într-un mediu defavorizat va putea doar greu și cu eforturi supraomenești să își îmbunătățească viața.
Dacă însă acest copil ar avea acces neîngrădit și real la educație, barierele socio-economice ar conta mai puțin. Școala, educația egală, politicile educaționale integrate sunt singura posibilitate reală de a avea o societate în care unii copii, și nu puțini, să nu fie excluși.