Pandemia de coronavirus ne-a arătat tuturor că putem fi solidari atunci când omenirea are nevoie ca forțele binelui să se unească pentru a ajuta. Însă și înainte de pandemia care ne-a paralizat luni de zile existau oameni care făceau bine și nu așteptau mare lucru în schimb, ci doar sprijin de la alți oameni buni, a căror dorință era aceeași: de a ajuta.
Este și cazul Live to save lives (Trăiesc pentru a salva vieți), un ONG care dezvoltă proiecte de asistare medicală și socială pentru pacienții români, adulți și copii, din țară și din străinătate.
Asociația se ocupă, între altele, cu repatrieri medicale ale pacienților români care nu au mijloacele financiare necesare pentru a se întoarce acasă.
Președintele asociației, dr. Valentin Dingă (foto), a povestit într-un interviu acordat SpotMedia.ro cum au decurs aceste repatrieri medicale în timpul pandemiei și ce dificultăți a întâmpinat asociația pe care o conduce în contextul în care țările au impus restricții de circulație, din cauza COVID-19.
De la începutul pandemiei, din luna februarie, Live to save lives a reușit să aducă zeci de români acasă, deși s-a confruntat cu dificultăți, mai ales financiare, în condițiile în care mulți donatori au optat să dea bani spitalelor aflate în prima linie în lupta cu noul coronavirus, după cum ne-a povestit dr. Valentin Dingă.
Repatrierile în timpul pandemiei au decurs foarte greu, dar au fost foarte multe, în ciuda birocrației, a subliniat acesta.
Povestiți-mi cum a luat naștere această asociație.
Eu de aproape 10 ani de zile, când am fost contactat de o companie de repatrieri din Israel, m-am tot ocupat de repatriat cetățeni israelieni. După aceea, am ajuns la nivel de sud-estul Europei, să îi aduc acasă pe cei din Israel.
Am început cu firmele de asigurări din România să colaborez și să aduc români acasă, în urmă cu vreo 5 ani, cam așa. După aceea, am primit foarte multe apeluri din partea românilor din străinătate, pentru că nu prea se gândește nimeni la ei. Și am zis să fac această asociație.
În timpul pandemiei, ați reușit să faceți repatrieri medicale? Cum au decurs acestea?
Foarte greu, dar foarte multe. Duminică (7 iunie) am avut al 17-lea transport aerian de la începutul lui februarie, de când a început cu partea de prezență a virusului în Europa. Astăzi (9 iunie) plec la al 16-lea transport rutier, adică repatriere rutieră. Plec în Italia, în Livorno.
Ce dificultăți ați întâmpinat în timpul pandemiei? De ce a fost greu?
Pentru că erau foarte multe autorizații de luat. Nu numai din România, pentru că în România colaborarea pe care am avut-o cu instituțiile a fost chiar remarcabilă, dar pentru fiecare transport au trebuit luate autorizații. În cazul transporturilor rutiere, trebuiau luate autorizații de tranzit de la toate țările și dura minimum 24 de ore pe fiecare țară în parte.
De exemplu, austriecii spuneau ”după ce obțineți de la unguri autorizația, după aceea vă dăm și noi autorizația”. La germani, la fel. De la elvețieni, la fel. Turcii preluau totul de la graniță, efectiv turcii au închis de tot granițele. Din Bulgaria trebuia tot așa, după ce își dădeau turcii acordul de repatriere, dădeau și bulgarii acordul. Destul de complicat, pentru că au fost foarte multe (…)
Și cu spitalele a fost o mare problemă. Foarte multe spitale s-au transformat în spitale COVID. Problema era în felul următor: eu aduceam pacienții din zonele roșii. Cu toate că erau dublu testați negativ, era excepție de la procedură. Și trebuia tot timpul vorbit cu managerul, vorbit cu șeful de secție. ”Stați că nu am circuitele pentru ei, stați că nu am nu știu ce”. Aici au fost problemele, pentru că tot timpul se făceau excepții de la proceduri (…)
A fost foarte greu. Și pentru mine, care cunosc tot ce înseamnă partea de proceduri si îmi era la îndemână partea de proceduri, mi-a fost foarte greu, pentru că erau de luat avize. După aceea, când te duceai în străinătate, cu toate că aveam hârtii, te mai loveai de un ungur la graniță, te mai loveai de un altul pe care nu îl interesa de hârtia respectivă și că nu vrea mușchiul lui, scuzați expresia, să te lase să treci.
Câte solicitări aveți în general?
Solicitări sunt 2 - 3 - 4 pe zi. Unele sunt solicitări pe care nu le pot face, pentru că sunt în stadii foarte critice și nu pot fi repatriați, pentru că există riscul de deces pe timpul transportului, chiar dacă e aerian sau rutier, pentru că sunt distanțe lungi și poate deceda pacientul. Mi s-a întâmplat de multe ori în timp ce organizam repatrierea să moară (pacientul - n.red.). (…)
Pe perioada pandemiei am avut multe, foarte multe. Undeva la un total de 200 și ceva de solicitări, aproape 300. Foarte multe le-am temporizat pentru că aveau unde să stea acolo, erau bine mersi și, atunci, nu se impunea o repatriere de urgență. Am zis că ulterior după ce se ridică restricțiile vedem cum îi aducem acasă (…)
Cât costă o repatriere?
Depinde de tipul de caz și depinde de modul în care este repatriat. De exemplu, dacă e vorba de extra seat, adică extra seat-ul înseamnă că el (pacientul - n.red.) stă pe două scaune în avion. Pe un scaun stă el (pacientul - n.red.), iar pe un scaun echipamentul, aparatura medicală, plus locul meu, care poate ajunge la o mie și ceva de euro până la o ambulanță aeriană care ajunge la 22.000 de euro, în timpul pandemiei și 24.000 de euro.
Costurile sunt uneori foarte mari. Foarte mulți au donat pentru linia întâi din spitale, mai puțin pentru ceea ce fac eu. Mai ales că mai e o problemă cu care ne confruntăm la nivel de țară: românii sunt rupți undeva în două. Românii de aici din țară care consideră că diaspora, vezi Doamne, nu plătesc nimic în țară și de ce să aibă drepturi la fel ca ei. Românii din diaspora care tot așa consideră că statul român nu face suficient de multe pentru ei. E undeva ruptă în două toată povestea asta cu românii din țară și cei din afară.
Care sunt cele mai mari probleme de care se lovește asociația pe care o conduceți? Spuneați mai devreme despre bani.
Da, pentru că sunt foarte puțini care acum donează. Am primit undeva la 40.000 de euro donații, dar cam ăștia sunt toți, iar solicitări sunt destul de multe. Acum am început să devin cunoscut în rândul diasporei, ca să pot reuși cu ajutorul lor să îi ajut tot pe ei. Proiectul este dedicat lor, românilor din diaspora.
Spuneți-mi despre cea mai recentă repatriere medicală.
Da, astăzi (9 iunie) o să merg la Livorno. Este o pacientă din Italia, românca a muncit acolo mulți ani și, din păcate, a fost depistată cu un cancer. Trebuie să vină acasă alături de familie.
Povestiți-mi o misiune care v-a marcat.
Când am adus un copilaș de nouă ani acasă din Roma, cu leucemie. Cei din Roma au spus că prea multe nu se mai pot face pentru el, adică era din punct de vedere medical un caz depășit, speranța de viață era limitată și l-am adus în România. În avion, ne-a povestit că visul lui era să devină pilot. Am vorbit cu piloții și l-am pus la manșă și i-am văzut fericirea și bucuria lui. Eu realizam, de fapt, că era prima și ultima dată când se vedea la manșă. E dureros.
Tot așa, o puștoaică de 16 ani pe care am adus-o acasă. Avea cancer. Era conștientă că nu mai trăiește mult, știa de afecțiunea ei. Știa totul despre boală, că nu mai are mult, dar visul ei era să revină în țară și înainte să moară să stea tolănită în iarbă.
Duminică am adus de la Barcelona un român, șofer de TIR, care în toată perioada pandemiei a mers în toate focarele de COVID-19, Italia, Franța, Spania, aducând produse în România și ducând de aici către țările respective diverse lucruri pe care le exportăm noi. Domnul într-o parcare a făcut un accident vascular și ne spunea ”uite, nu am fost lovit de COVID, dar am făcut un accident vascular”.
Fiecare caz în parte are o poveste. O poveste tragică. De regulă, majoritatea sunt povești tragice, nu frumoase.
Dacă vreți să susțineți asociația care aduce acasă români bolnavi din diaspora, puteți dona AICI.
Citește și Psiholog: Să învațăm de la copii sa ne bucurăm de viață