Dacă închid ochii și mă gândesc la pandemie, mi-o imaginez ca pe o dansatoare suplă, prinsă de zeci de baloane, care plutește deasupra canalelor venețiene în strigătele de admirație a mii de persoane.
În prima jumătate a lunii februarie 2020, împreună cu familia și câțiva prieteni am fost la Veneția, să vedem carnavalul. Nu mai fusesem niciodată. Știam de pandemie. Scrisesem deja mult despre ce se întâmpla în China.
Primele cazuri fuseseră deja semnalate în Europa, dar încă trăiam cu convingerea că sunt capabil s-o evit, iar lumea noastră hiper tehnologizată va găsi rapid o soluție.
Una dintre atracțiile spectacolului venețian din 2020 a fost plutirea unei acrobate peste capetele a mii de oameni care auziseră de virus, dar nu-l băgau încă în seamă și nu bănuiau ce urma să aducă. Pentru mine, așa a arătat pandemia.
Îmi amintesc că la plecare, de pe aeroport am cumpărat un pachet cu zece măști chirurgicale de la chioșcul de ziare, dar nu le-am folosit.
Au fost singurele măști pe care le-am avut în luna martie și o parte din aprilie, atunci când nu se mai găseau pe nicăieri.
Eram conștient că sunt martorul unei catastrofe în derulare, că sunt parte din ea. Nu aveam nici cea mai mică idee dacă o să scap cu viață, dar îmi era imposibil să reacționez la pericol. Nu știam cum.
Informațiile despre virus erau alarmante și contradictorii. Era greu să găsești frânturi de adevăr, iar cele mai multe veneau de la specialiști care făceau comparații cu alte epidemii, cu alte situații.
Am fost fericit când am citit primul studiu despre cum se transmite virusul. M-am bucurat, de asemenea când am descoperit primul calcul de eficiență a purtării măștii, cât de mult te protejează. Dar a fost mult mai târziu.
Stăteam pe pat într-o cameră de hotel din Veneția și mușcam dintr-un sandviș. Mirosea puternic a amoniac pentru că minifrigiderul din dulap se defectase, iar din el curgea lichidul amețitor.
Soția și fiica mea se agitau în jur, sunau la recepție, chemau ajutoare, iar eu mușcam din sandviș. După ore de mers printre măști de carnaval, eram rupt de foame și nu mai aveam forța să reacționez.
Scena mi-a rămas în cap pentru că am asociat mirosul acru de amoniac cu epidemia. Felul cum se strecura din dulap, fără să-mi dau seama multă vreme de unde vine și ce-l generează, era exact un comportament de virus perfect care se răspândea în întreaga lume, în timp ce noi, dezarmați, continuam să ne trăim viața, făcând aceleași lucruri pe care eram obișnuiți să le facem.
În dimineața zilei de miercuri, 11 martie, 2020, o lăsasem pe fiica mea în fața liceului și mă aflam în mașină, la semafor.
La radio se anunța că a doua zi se închid școlile până în data de 22 martie. Zâmbeam. Știam că e o informație parțială ca să nu creeze panică pentru că școlile, din acea dată, nu s-au mai deschis, cu adevărat, niciodată.
De la acea știre a trecut un an, iar fiica mea n-a mai fost nicio zi la școală, învățând exclusiv online. Și nu pentru că asta ne-am propus, ci pentru că așa a fost situația.
Și atunci, în mașină, la semafor, priveam oamenii care traversau, se grăbeau spre locurile de muncă, spre stația de autobuz. Pe bulevard, același trafic infernal.
Părea o zi ca oricare alta, dar undeva, în mintea mea, știam sigur că nimic nu va mai fi la fel. Făceam parte dintr-o catastrofă care schimba lumea pentru totdeauna.
Eram conștient că sub o formă sau alta, toți ceilalți trecători erau preocupați și ei, își puneau întrebări, căutau răspunsuri, dar continuam cu toți să ne trăim viețile pentru că nu știam să facem altceva. Nu învățasem să ne apărăm. Simțeam că trebuie să reacționăm, dar nu știam cum.
Peste 5 zile, România intra în starea de urgență, iar viața tuturor a luat-o în direcții tot mai dramatice.
S-au întâmplat multe într-un an de zile. Avem vaccinuri, așteptăm să ne imunizăm, în timp ce cei mai puțin norocoși continuă să se infecteze, să sufere și să moară.
Ne-am împărțit în tabere, iar de la afirmația că nu există virusul și până la vaccinul ucide, rând pe rând, toate miturile, spaimele și conspirațiile au fost învinse de știință și fapte.
Astăzi, știm cum să ne protejăm, iar cei care n-o fac e pentru că așa au ales.
Cei mai mulți dintre noi se îmbolnăvesc pentru că nu pot să se protejeze, trebuie să muncească, să desfășoare diverse activități pentru a supraviețui sau au alte probleme de sănătate și ajung la spital unde au șanse mici să scape neinfectați.
În urmă cu un an, speram la un vaccin, iar azi avem trei aprobate în Europa, iar al patrulea urmează să fie autorizat în câteva zile.
Dacă mi-ar fi spus cineva că la un an de la primul caz de Covid, un milion de români vor fi vaccinați, mi-ar fi fost imposibil să cred.
La fel de greu cum mi-ar fi fost să cred și că peste 20.000 dintre noi vor muri de această boală în același an.
Deocamdată, am reușit să nu mă infectez. Am purtat mască. Am continuat să lucrez, iar acum aștept să mă programez pentru vaccin.
Încă am senzația că sunt în mijlocul unei catastrofe pe care nu pot s-o înțeleg în toată profunzimea ei.
Când mă gândesc la pandemie, în minte îmi vine artista suspendată de baloane care zboară lin deasupra canalelor venețiene, producând privitorilor emoție, teamă, dar și o stare de admirație.