În ziua de 13 martie 2020, atunci când pentru fiica mea a fost ultima zi de școală înainte de a intra în starea de urgență, aveam deja convingerea că impactul virusului va dura mai mult decât anunțau autoritățile.
În mod oficial, se anunțase o pauză de o săptămână și foarte mulți oameni credeau că epidemia va dispărea în această perioadă.
La acea oră, n-auzisem de Zoom sau de Google Meet. Nu realizasem niciun interviu online și nu participasem la nicio ședință virtuală.
Singurele mele abilități se limitau la convorbiri video pe FaceTime sau WhatsApp cu sora mea care locuiește în Canada.
În acea zi, când știam că școala se va întrerupe pe termen nelimitat, mă gândeam ca părinte că pentru copii va urma o lungă vacanță care va ține în cel mai rău caz un an și, apoi, școala se va relua din același punct, anul pierdut rămânând pur și simplu unul de vacanță forțată.
Cât de mult mă înșelam. În multe situații mi-am promis să renunț la raționamentele de tip determinist, să-mi imaginez că toți vor proceda la fel și, cumva, ca societate putem lua decizii comune în momente de criză.
Astăzi, gândindu-mă la acea perioadă realizez cât de puține știam despre ce înseamnă o epidemie, dar și cât de departe ne aflam de transformările brutale prin care urma să treacă sistemul de educație din întreaga lume.
Astăzi, după un an, ne aflăm la jumătatea drumului. Nu știm unde ne va duce criza.
Din păcate, în astfel de situații, schimbările vin pur și simplu. Nu țin de oameni, de ce vor sau de ce cred unii la momentul respectiv că e bine sau rău.
Foarte mulți elevi din România au rămas în urmă. O mare parte dintre ei, vreme de un an n-au făcut școală deloc. Alții s-au chinuit să se adapteze, dar în multe locuri, profesorii și învățătorii nu erau pregătiți pentru o astfel de schimbare. Elevii nici atât.
Școala online a reprezentat o măsură de criză. O decizie de a păstra o cât de mică legătură între copil și instituția de învățământ.
Nimeni nu poate ști impactul pe care l-a avut școala online asupra nivelului de educație din România. Nu acum.
Nu s-au făcut studii aprofundate, iar rezultatele de la examene nu au fost interpretate.
Se poate spune însă că, într-o formă sau alta, școala online va supraviețui și după terminarea pandemiei.
Această modalitate de învățare, pe lângă toate dificultățile despre care s-a tot vorbit, a venit cu câteva revelații atât pentru educatori cât și pentru părinți.
- Un câștig important e acela că între educator, părinte și profesor se poate stabili o legătură digitală continuă, una care nu se termină odată cu orele fizice de la școală sau cu ședința cu părinții.
- Școala online a adus o utilizare neașteptată a computerului, oferindu-i părintelui, dar și profesorului posibilitatea să fie mai apropiat de copil un timp mai îndelungat.
- Metoda de predare digitală ar trebui să devină un instrument folosit pentru recuperarea materiei în caz de absență, pentru ajutorarea copiilor care au rămas în urmă sau pentru explicarea temelor în timp real.
Sunt câteva școli din România, atât private cât și publice care au reușit să-și creeze un sistem performant de predare online.
Elevii care n-au pierdut timpul în pandemiei și au continuat să facă școală serios vor avea un avantaj important față de cei care au avut ghinionul să învețe în instituții în care profesorii nu s-au adaptat.
Aceste diferențe vor schimba ierarhia educațională, iar școli și licee celebre în care cadrele didactice au tratat cu dezinteres procesul de învățare online vor avea performanțe mai slabe, fără a reuși să-și explice de ce.
Pentru fiica mea - 16 ani - studiul prin intermediul computerului a fost ceva firesc. Așa a fost și pentru colegii ei de clasă. Deși personal, mi-a fost greu să înțeleg cum, chiar și relațiile de prietenie și comunicare între colegi s-au desfășurat fără probleme.
Controversele și entuziasmul se manifestau cu aceeași intensitate și în mediul digital ca și în viața reală.
Școala ca activitate cotidiană e foarte importantă. Dezvoltă deprinderi pe care altfel nu ai cum să le transferi copiilor. Nu e vorba doar de informații, ci de obișnuința de a respecta un program, de a studia, de a organiza timpul.
Educația online poate contribui doar parțial la formarea deprinderilor unui viitor adult, dar suntem în faza în care are un impact important asupra modului tradițional de învățare.
Va exista o transformare a manualelor care trebuie să aibă și o variantă digitală.
Rezolvarea problemelor și exercițiilor se poate face interacționând cu computerul astfel încât procesul de învățare să devină dinamic și nu o rutină.
Învățarea online se dezvoltă în moduri neașteptate, iar pandemia a accelerat acest proces.
Din păcate, miniștrii Educației din această perioadă, e vorba de Monica Anisie și Sorin Cîmpeanu, nu au reușit să ofere un concept unitar al acestui proces.
În realitate era și foarte greu, preocuparea oficialilor a fost mai degrabă să dezvolte infrastructura de comunicare digitală, acces la internet, tablete pentru copiii din comunități vulnerabile, computere pentru școli și profesori.
Realizarea unui concept articulat de educație online a fost amânat și nu se știe dacă va mai intra vreodată cu adevărat pe agenda ministerului de resort.
Modul de predare online a ajuns în responsabilitatea directorilor de școală și a profesorilor, iar aceștia s-au adaptat cum au putut sau n-au făcut-o deloc.
Școala online e aici ca să rămână. Din păcate, dacă autoritățile nu vor ține pasul și nu vor dezvolta infrastructura digitală, dar și abilitățile de predare ale cadrelor didactice în acest nou mediu, ea va deveni un nou mod prin care decalajul dintre elevi se va mări.
Vom avea clase și școli în care elevii vor beneficia de plusul de interacțiune și comunicare adus de educația online care se va vedea în rezultatele de la examene și vom avea o mare parte dintre elevi care vor fi excluși din cauza limitărilor tehnologice și profesionale ale sistemului de educație.
Ne îndreptăm spre o lume în care munca va fi mult mai productivă, iar o parte din ea se va desfășura în mediul virtual.
