Planul A e cel în care mai sperăm:
- mobilizare la vot în turul 2 semnificativ mai mare decât acum (Germania a ținut sub control ascensiunea AfD prin prezența la vot de 80%),
- susținere pe toate canalele a proiectului Nicușor Dan de către toate partidele,
- un desen al unei noi coaliții, cu USR cooptat la guvernare, care să asigure majoritatea în Parlament, dat fiind că jumătate din PSD e ”suveranistă” și până și guvernul Ciolacu, susținut de cele 2 partide mainstream, a trecut cu doar 7 voturi la învestire,
- readucerea sub control a relației fluente și coerente cu Uniunea Europeană în particular, și cu Occidentul în general,
- depanarea rapidă a dezechilibrelor macroeconomice care ne țin pe buza prăpastiei.
Însă trebuie să avem și un plan B, pentru ce e mai rău.
Iată ce ar însemna acest ”ce e mai rău”:
- George Simion să câștige președinția: are peste 40%, o parte din PSD îl susține (cei care s-au dus spre Victor Ponta – afiliați aripii pro-estice din partid, Stănescu-Firea), are susținerea unei părți din Biserica Ortodoxă (am auzit cel puțin 3 întâmplări de preoți ortodocși din județele sudice făcând propagandă electorală pentru Victor Ponta);
- Un guvern cu premier ”suveranist”, susținut de PSD după ce PSD îl va fi înlocuit pe Marcel Ciolacu și își va fi instalat la conducere aripa pro-estică a partidului;
- Prăbușirea by default a ratingurilor de țară, a bursei și piețelor de împrumut pentru România pe fondul incertitudinilor economice și a direcției țării – aici percepția piețelor e decisivă, iar percepția e horror;
- Blocarea unor fonduri europene pe modelul suspendării pentru Ungaria și Slovacia – ceea ce ar însemna o explozie a deficitului de cont curent și o înghețare a unor investiții strategice în curs, precum și ieșirea României din ecuația proiectelor economice europene inițiate după Raportul Draghi;
- repoziționarea în politica externă față de NATO și față de Ucraina – cu consecințe pe capacitatea de implicare (foarte avantajoasă în acest moment) în reconstrucția țării vecine;
În cazul că toate acestea se vor petrece, miza cea mare e salvarea economiei, a cursului de integrare economică în trendurile economiei occidentale, precum și apărarea a ceea ce s-a obținut până acum în materie de sistem economic în sensul protejării sistemului de oligarhizarea care s-ar putea produce pe granița dintre ”suveranismul” economic și companiile care au în spate interesele serviciilor de informații angrenate în jocul politic.
Prin urmare, economia privată trebuie să se organizeze – este singura entitate care are autoritatea și forța necesare pentru a pune piciorul în prag în cazul unui derapaj politic major:
1. Stabilirea unor obiective de politici publice și economice comune de către organizațiile patronale de orice fel – aflate acum în tot felul de competiții cu mize mercantile – , configurarea unor planuri realiste de traseu economic pentru România, astfel încât să existe o direcție clară, științifică și fezabilă la care să tragă toată lumea.
2. Monitorizarea în sistem organizat a deciziilor politice privind economia, evaluarea acestora comparativ cu trendurile economiei europene – și procedurizarea unui sistem de reacție: dacă ”ce e mai rău” se va petrece, ne aflăm în situația că economia ”curată” se află în contradicție cu politicile economice și externe ale clasei politice. Iar economia curată însemnă interesele României, înseamnă România însăși dincolo de orice ideologie.
3. Opoziția (în sensul pe care-l dăm din punct de vedere politic) – în cazul cel mai rău descris mai sus – trebuie să vină de la economie și de la autoritatea ei: o ședință de guvern ”suveranist” și orientat spre est trebuie dublată a doua zi de o ședință a Economiei – care să evalueze deciziile politice și impactul mai ales asupra direcției economiei.
Citeşte integral analiza lui Cristian Grosu - Planul B pe Curs de Guvernare