Să ne imaginăm o dimineață ca la carte – cu aer proaspăt, rouă și ciripitul păsărilor pe tulpina viței de vie. Zarea e roșie de la coșmarul din noaptea trecută, dar libertatea e pretutindeni. Însă ceva miroase rău și zgomotul pe care îl auzim nu e al ruperii lanțurilor, ci unul care sună ca închiderea porților de sârmă ghimpată.
Așa trebuie să se fi simțit cei care în 1990 au înțeles mai devreme decât o întreagă națiune că lanțurile comunismului nu s-au rupt peste tot și că soarta României intra pe un făgaș de istorie contorsionată.
Așa au început protestele, din disperarea câtorva dintre noi care au înțeles mai devreme ce se întâmplă. După iluzia primelor alegeri libere și îngroparea în tăcere și complăcere a unei țări întregi sub fierul propagandei și manipulării, flacăra primelor demonstrații a fost acoperită cu sânge și cărbuni.
M-am născut la câteva luni după acele momente, într-o perioadă în care începuse lunga resemnare inconștientă. Am început să deschid ochii, treptat, odată cu accesul liber la informație, care a dărâmat o parte din zidurile manipulării. Am trecut prin furcile caudine ale abuzurilor politice până am înțeles că trebuie să mă implic.
Și am ajuns la un punct în care saturația pe care o simțim cu toții a început să aibă gustul sacrificiului vechi de trei decenii.
Astăzi, depunem coroane de flori și ne înclinăm spășiți în fața unei statui. Însă câți înțelegem, de fapt, ce facem sau pentru ce facem asta? Și, mai ales, câți dintre politicieni fac asta amintindu-și că ascensiunea lor politică se datorează într-o proporție covârșitoare evenimentelor de atunci?
Cei mai mulți politicieni din ultimii treizeci de ani și-au tras seva din rândurile FSN (Frontul Salvării Naționale). Pentru ei, sângele vărsat și pumnul pus în gura democrației în iunie 1990 le-au îngroșat burta, ceafa și buzunarul.
Eu, voi, noi ar trebui să le cinstim în fiecare zi memoria celor care au murit sau au fost schingiuți pentru democrație. Ei, însă, nu!!!
Cum își permit figurile grobiene născute în laboratoarele FSN să deschidă gura măcar și să vorbească de memoria Revoluției sau de evenimentele din '90?! Cum le permitem noi să ne calce eroii în picioare cu rânjetul iliescian pe față?!
În iunie 1990 visul unei democrații reale până la capăt a fost făcut țăndări. Tot atunci a început dictatura de trei decenii a buzunarului, a interesului personal și a celui de grup, de clică, totul sub stindardul democrației.
A început instaurarea unui sistem dominat de sinecuri, amantlâcuri, nepotisme și reglări de conturi, a unui sistem care a culminat cu dictatura Dragnea și tranzacționarea justiției, a democrației și a parcursului european al României pentru interesul de libertate al unor borfași.
Și încă nu s-a sfârșit!
Simplul fapt că unii dintre noi încă au tendința să uite, să închidă ochii și să întoarcă privirea mă îngrozește. De ce asta? Pentru că sunt aceleași haine ale resemnării și ale neimplicării și ale găsirii de explicații pentru orice, haine pe care le tot îmbrăcăm de 30 de ani încoace.
Uneori, am senzația că ne place să fim mințiți și jefuiți, alteori că suntem prea leneși și că trăim exact ca în reclamele la bere – într-o complăcere pentru care contează doar satisfacția paharului băut în prezent.
Însă tragediile cele mai mari sunt cele care se repetă, pentru că sunt punți care leagă trecutul și viitorul și la care ne uităm cu gura căscată pentru că nu mai știm nici ce înseamnă, nici cum să le înțelegem.
Tinerii care au fost bătuți și gazați la Universitate în 1990 au îmbrăcat altfel de haine, aceleași haine pe care le-am purtat și noi, cei care am fost gazați pe 10 august sau cei care am îndurat frig, vânt, ninsoare și batjocură în ianuarie-februarie 2017.
Și o parte din hainele astea sunt cele care poartă urmele focului de la Colectiv. Democrația reală din România stă baricadată în spatele unor monumente formate din trupurile celor din 1989 și 1990, din cenușa celor de la Colectiv și din plămânii intoxicați de la 10 august 2018.
Cât mai lăsăm adevărul, dreptatea și democrația să stea ascunse?
Cât mai permitem imposturii, minciunii, hoției și incompetenței să zburde în libertatea în care ar trebui noi să zburdăm, în libertatea impregnată cu sângele celor pe care tot amestecul ăsta abominabil l-a făcut să curgă?
După mineriada din 13-15 iunie 1990, FSN a tras obloanele peste suflul libertății din 1989 și peste cel al democrației din 1990. După zeci de ani, urmașii FSN țin cu disperare de aceleași obloane, înghesuiți pe singurele autostrăzi pe care au fost în stare să le construiască – acelea ale traseismului politic.
După zeci de ani, istoria s-a repetat în ianuarie 2017 și 10 august 2018. Și, după treizeci de ani, încă ne uităm către trecut încercând să înțelegem.
Adevărul și dreptatea pentru 1989 și 1990, pedepsirea celor vinovați vor veni. Însă odată cu acestea nu va veni nici izbăvirea noastră, nici răzbunarea celor morți în 1989 și 1990. Pentru că istoria nu se va opri odată cu clarificarea unor episoade întunecate din trecut.
Datoria noastră nu e să privim numai în trecut. Pentru cei din 89 și 90, pentru cei de la Colectiv, pentru noi, ce contează este să nu închidem ochii și să nu repetăm greșelile.
Corupția, hoția, impostura și incompetența nu vor înceta să distrugă vieți și să ne căpușeze viitorul decât atunci când vom înțelege că resemnarea, dezgustul și ignoranța trebuie înlocuite cu implicare, determinare și sete de schimbare.
Poate că a venit momentul să înțelegem suflul celor din iunie 1990 și să preluăm ștafeta pe care am lăsat-o să zacă în uitare.