Parada militară de la Moscova, de la 24 iunie a.c., pare a evidenția fără dubiu un efect direct al tribalismului geopolitic în care se complace în ultima perioadă Federația Rusă.
Riscând un adevărat război al narativelor și împingând fără plan B antagonismele ideologice cu Vestul până la noi “linii roșii” diplomatice, Moscova suportă acum consecințele revizionismului istoric unilateral pe care îl va fi așezat la fundamentul noilor sale ambiții geopolitice.
Mai ieri, Moscova fremăta în așteptarea lui Trump și Macron, propunea formate privilegiate/restrânse de negociere a noii ordini globale, se mângâia contemplativ și polimorf în compania selectă a granzilor, visa la Ialte postmoderne.
Astăzi, Putin își împarte nostalgic bezele, în Piața Roșie, cu baroni de cătun, cu țari de carton în țările lor, cu proscriși și exilați. Mitologia sovietică mai convinge doar la Tiraspol, Comrat, Cahul, Suhumi, Ținvali, Banja Luka, cel mult Minsk.
Poza cu Putin nu mai e la modă
Este adevărat că retorica sovietică mai alimentează nostalgii și narative locale în alte medii autohtone, teoretic mai emancipate, însă episodic la fel de opace la modernități precum suratele lor din periferii; de exemplu, pentru actualul premier ucrainean, al doilea război mondial începe tot când acesta a aflat odinioară din manualele sovietice ale Moscovei, la 22 iunie 1941 (postarea recentă a acestuia în acest sens, de pe Facebook, a fost ștearsă rapid doar în urma reacțiilor virulente provenind de la elita politică și academică pro-europeană de la Kiev).
Liderul de la Kremlin nu mai este frecventabil de facto în marile capitale ale lumii, nu mai este de bon ton poza cu Vladimir, aceasta este noutatea relevantă a ultimelor luni.
Plecând de la izolarea de jure a acestuia și a țării sale, precum cea care va fi fost decisă în 2014, după anexarea Crimeii, Vladimir Vladimirovici și elita rusească intră astfel într-o izolare de facto, nimeni pare a nu mai avea interesul sau naivitatea de a se făli cu prietenia sau protecția Moscovei, într-un salon nobiliar pe care Moscova însăși a decis să îl părăsească trântind ostentativ ușile lui poleite.
Un al treilea efect prezumat al autoizolării Moscovei îl poate reprezenta consolidarea jurămintelor de fidelitate față de Kremlin ale vasalilor din “republicile” satelit ale Kremlinului.
Este evident că, într-o lume în care Moscova “își linge rănile”, părăsită de prieteni și parteneri, într-o „grotă” în care visează impudic la gloriile imperiale de altădată, rolul locotenenților de carton va spori pantagruelic.
Numai într-o lume dominată de Moscova locotenenții externi ai acesteia se pot menține la vârf, iar loialitatea acestora va spori pe măsură ce însuși Imperiul se va colonializa.
România reprezintă prima frontieră europeană în fața invaziei narative a Moscovei
Este relevant să luăm în calcul că România se află la granița vestică a unei lumi pentru care Al Doilea Război Mondial începe la 22 iunie 1941 și se numește “Marele război pentru apărarea patriei”.
De la Prut încolo, narativele rusești privind cel de-Al Doilea Război Mondial (eliberarea Europei, debutul conflagrației la 22 iunie 1941, ignorarea Pactului Molotov-Ribbentrop etc.) au sol prielnic, udat din belșug de ideologia rusească timp de aproape un veac.
România reprezintă prima frontieră europeană în fața invaziei narative pe care mizează politica revizionistă a Kremlinului. Chișinăul și Kievul tremură ideologic între două lumi, fără a se decide convingător.
De ceva vreme, Moscova ne amenință cu viziuni paradigmatice de reconvertire a actualului sistem de drept internațional, în formatul elitist al marilor victorioși din Al Doilea Război Mondial, flambat astăzi în formatul “marilor puteri” din Consiliul de Securitate al ONU.
Astăzi devine din ce în ce mai clar că nimeni nu mai girează la vârf, în acest format, ambițiile Kremlinului. Prietenii săi conjuncturali nu mai citesc în rusă documentele care contează; rusa nu mai este limbă de cancelarie în camera globală de decizie; acești prieteni par a nu mai fi dispuși să plătească biletul de intrare al Rusiei în cluburile selecte, care funcționează drastic pe coduri pre-convenite de limbaj și conduită.
Cât timp Moscova va ignora sau subestima efectele nocive ale acestei auto-izolări, preferând monologul inhibat și vetust al unei ideologii care pretinde, cu titlu de exemplu, că ar salva periodic Europa de propriii săi demoni în pofida a ceea ce știe sau simte despre sine Europa însăși (mai ales estul ei tragic, care a cunoscut pe viu calvarul ultimei “eliberări”), riscă să nu își poată pune în practică marile și zgomotoasele ei angajamente de a patrona noul format geopolitic al lumii moderne.
Iată rezultatul propagandei rusești privind cel de-Al Doilea Război Mondial: la Parada militară din Piața Roșie de la 24 iunie, dedicată celebrării “eliberării” Europei, au participat (recunoscând implicit și explicit tezele “eliberării” țărilor lor) marile voci ale Europei precum Vucic, Dodik, Dodon. Trei voci proscrise în Europa reală.
Igor Dodon a rămas înțepenit în istoria scrisă de Stalin
În vecinătatea României, istoria este astăzi (mai mult decât oricând) un refugiu pentru interese hegemonice, o gară prin care trec tancurile puterii, un instrument de hegemonie.
Noile ideologii hibride nu și-au modernizat însă stilistica, noua recuzită de gală nu a ajuns la soldații din plutonul codaș. Ideologul de serviciu al Kremlinului la Chișinău, Igor Dodon, a rămas înțepenit în istoria scrisă de Stalin.
Pentru el și camarila ideologică neostalinistă de la Chișinău, Al Doilea Război Mondial înseamnă și astăzi “apărarea patriei sovietice”; o patrie sovietică apărată astăzi la Chișinău, de către Țar, cu ruble pentru socialiștii zeloși, cu slujbe de stat pentru nostalgici, cu funcții la vârf pentru vasali, cu armate de komisari în presă, cultură, partide, cu sârmă ghimpată și tancuri la Prut.
Micul Dodon exprimă aici nu numai obediența sau vasalitatea față de Țar a unei lumi care a făcut istorie în estul Europei și în restul lumii, ci încremenirea în limbaj a acesteia. Figuri ca Dodon bat cu pumnii lui Vîșinski în istoria Europei și deopotrivă în viitorul ei, așteptând o recidivă a patriei sovietice pe care o enunță noii ei komisari.
Să recapitulăm pe scurt, ca să știm “cine stă cu Putin la masă”, figurile care contează astăzi în estul Europei “de la Lisabona la Vladivostok”, care vor fi asigurat “poza de familie” a lui Vladimir Vladimirovici în Piața Roșie, la 24 iunie, de Ziua Victoriei:
Aslan Bjania (prezentat pe pagina oficială a președintelui Federației Ruse ca fiind “președinte al Abhaziei”), Aleksandr Lukașenko (Belarus), Kassym-Jomart Tokayev (Kazahstan), Sooronbay Jeenbekov (Kirghizia), Igor Dodon (Moldova), Alexandr Vucic (Serbia), Emomali Rahmon (Tadjikistan), Șavkat Mirziyoev (Uzbekistan), Milorad Dodik (Republica Srpska, parte a statului Bosnia și Herțegovina / BiH, membru al Președinției colective a BiH).
Unui european citit și educat de la Lisabona, Madrid, Paris, Berlin, Roma, Viena, Varșovia, Praga sau București i-ar trebui câteva dicționare de relații internaționale scrise la Ialta ca să înțeleagă relevanța acestor nume pentru istoria, cultura sau viața politică a continentului.
Putin ne propune o Europă redusă dramatic la ședințele de colhoz ale unui hegemon. “Fotografia de familie’ de la Moscova, cu Putin, Lukașenko, Vucic, Dodik, Dodon, Rahmon, Mirziyoev, Jeenbekov, Tokayev etc, nu încape pe același perete cu fotografia liderilor Europei de la Sibiu, din 2019.
Nici Europa nu mai este aceeași
Desigur, nici Europa nu mai este aceeași. Nu mai putem miza necondiționat pe o Europă care respinge tribalismul și vulgul. Europa de astăzi s-a contaminat și ea de tribalisme, de irelevanță, de mituri, de fake.
Pe slăbiciunile acesteia mizează astăzi discursul izolaționist și neoimperialist al Moscovei. Pe neatenția ei fatidică. Pe setea de sânge a cohortelor de aculturali. Pe rebeliunile dirijate împotriva canonului. Pe statuile lui Cervantes (și Eminescu) dărâmate de pe soclu.
Cei care vorbesc limbajele Europei (precum odinioară tancurile Armatei Roșii) sunt astăzi demolatorii de statui. O lume în ordine îi încurcă, îi lezează, îi deprimă.
Din șocul acesta este posibil ca toate paradigmele lumii să se destrame rapid. Iar noua lume are “părinți fondatori” ale căror nume și chipuri rămân astăzi ezoterice.
Poate că mâine copiii noștri vor învăța din manualele de istorie aprobate de noii komisari că părinții fondatori ai acestei lumi sunt tocmai cei care ne zâmbesc suav din poza de profil a paradei de la Moscova, din 2020.