Am să vă spun o poveste pentru a înțelege cum funcționează America. Pe 1 mai 2003, la bordul portavionului USS Abraham Lincoln, președintele George W. Bush anunța terminarea „operațiunilor majore” în Irak. A doua zi, premierul Adrian Năstase mă anunță că urma să plec la Washington, de îndată, pentru a demara o operațiune de promovare a participării firmelor românești la reconstrucția Irak-ului distrus de război.
Am plecat acolo înarmat cu dosare de prezentare a fostelor centrale industriale ceaușiste care realizaseră investiții importante în Irak. Tare, nu? Cam așa credea lumea de prin ministere că am putea să impresionăm Washington-ul. Ambasador era Sorin Ducaru, un tip sufletist și extrem de harnic. Motiv pentru care l-am rugat să solicite întâlniri cu principalele 6 companii americane integratoare, toate având câte un „senior vice-president” în capitală, însărcinat cu obținerea de contracte guvernamentale. Printre acele companii erau Bechtel și Halliburton, principalele competitoare la lucrări de reconstrucție a Irak-ului.
Surpriză, nicio companie nu a răspuns solicitărilor noastre pentru o întrevedere. La sfatul ambasadorului Ducaru, am schimbat tactica și am solicitat o întrevedere adjunctului secretarului pentru comerț, William Henry Lash al III-lea, un eminent profesor (de culoare) de la facultatea de Drept de la George Mason University. Acesta era omul cu care noi negociam și obținerea recunoașterii statutului de economie de piață pentru România.
Când am intrat în birou, Lash se ridică pentru a-mi întinde mâna și, înainte de a spune eu ceva, îmi spune foarte direct: „ Acum câteva luni, la București, Eugen Dijmărescu (ministrul comerțului pe atunci), mi-a promis că guvernul vostru va reduce taxa vamală la whiskey american și la bourbon de la 90% la 25%, cât era și pentru whisky-ul britanic. Noi încă așteptăm”. Eu am vrut să îl întreb ce era așa de important pentru el asta, (volumele de whiskey importate la noi din SUA erau infime), cum de se ocupa ditamai ministrul de asta. Dar ambasadorul Ducaru mi-a făcut semn să tac. Și i-am promis lui Lash că o să văd ce se întâmplă cu acest dosar. Atunci el s-a luminat la față și mi-a zis: „Du-te la ambasadă și așteaptă acolo răspunsurile de cele 6 companii cu care doreai să te întâlnești”.
Zis și făcut. Ajuns la ambasadă, l-am sunat repede pe Eugen Dijmărescu, acesta a făcut o minune cum numai el știa să facă și a doua zi Guvernul aproba hotărârea de guvern cu reducerea taxei vamale cerută de americani. Iar în după amiaza respectivă, ca la un semn, au început să curgă invitațiile la cină din partea vice-președinților companiilor cu care doream să ne vedem. În primul rând, de la Bechtel și Halliburton. Ce se întâmplase? Simplu: Lash s-a uitat în ochii mei, mi-a strâns mâna, iar eu i-am promis că o să transmit la București cât de important este un cuvânt dat pentru americani.
Ei bine, asta este America: deși noi credem că este „the land of the free and the home of the brave”, ea este mai degrabă „ the land of the honesty and the home of the frank”. Niciodată administrația de la București nu a înțeles asta întru totul: americanul te crede pe cuvânt dar, dacă l-ai mințit, îți șterge imediat numărul de telefon din agendă. Ceea ce m-a impresionat întotdeauna la americani a fost faptul că nu știu să mintă. Nu au învățat nici acasă, nici la școală să mintă. Închipuiți-vă acum dialogul acestor oameni cu politicienii români care învață să mintă înainte de a învăța să vorbească...
Când a plecat guvernul de tristă amintire Dăncilă, americanii au răsuflat ușurați: dispăruse și corupția din Palatul Victoria. Au crezut sărmanii atât de tare că, dacă s-au uitat bărbătește fix în ochii noilor guvernanți, totul va începe să funcționeze în ritmul promisiunilor liberalilor. Și-uite așa, pâș-pâș, i-a venit rândul guvernului Orban să dezamăgească America. Căci, dacă America este sensibilă la ceva, este la marile sale companii. Și tocmai aici s-a găsit guvernul nostru să-i atace. Ei bine, are politicianul român un talent de a își alege victimele....
Așa că nu m-am mirat deloc să le văd dezamăgirile. Atunci când au realizat că Ionel Dancă, stăpânul licențelor și cerber la ușa după care stă pixul lui Ludovic Orban, are exact același obicei de a lucra cu prioritate în slujba propriilor săi prieteni și de a uita cu desăvârșire de orice normă de decență. M-a amuzat oarecum mirarea cu care americanii au primit realitatea că unul ca Dancă decide dacă 6 ani este un termen rezonabil de așteptare pentru cea mai cunoscută companie din lume să își obțină rezolvarea unei cereri administrative. Asta în timp ce balcanicul din spatele aceluiași Dancă primește pe-repede-nainte tot ceea ce își dorește.
Da, prietenii mei americani, guvernul Orban lucrează după același principiu: nu există egalitate de tratament între firme, ci doar priorități pe care le decide „mișcatul din urechi”. Ce „mediu de afaceri predictibil”, ce „domnia legii”! Nu, să fie clar: mediul de afaceri sau domnia legii sunt, de fapt, decizia unui feudal, nu ceea ce cred americanii că au citit în programul de guvernare.
Nu m-a mirat nici decizia, la aniversarea a șase luni de guvern Orban, prin care Romtehnica impunea, unuia dintre cei mai mari contractori militari globali americani, General Dynamics, la trei ani de la încredințarea comenzii de fabricație a 227 de transportoare blindate 8x8 Piranha V, ca vehiculele să fie livrate fără a avea instalat software-ul de comandă și control. Ei, fix asta este genul de șicană care îi enervează pe americani: să emiți o hotărâre de guvern în 2017 și un contract în 2018 și, după doi ani, să ceri producătorului să își ia mașinile de luptă înapoi, pentru a scoate de pe ele sistemul de comandă și control.
De ce? Simplu, un anumit nene influent a găsit drumul către inima șefilor de la Apărare și i-a sensibilizat că poate să producă el acel sistem. Ce mai contează că va dota ditamai mașinile noi-nouțe cu o versiune de acum 10 ani a sistemului respectiv sau că transportoarele blindate își pierd, astfel, capacitatea de a se coordona cu avioanele de luptă (așa numitul „link pentru F16”)? În condițiile în care 36 de vehicule sunt gata de livrare, complet echipate pentru luptă, cu un software modern de management al luptei, Armata României a decis să recepționeze niste mașini de luptă incapabile să desfășoare acțiuni militare...
Colac peste pupăză, guvernul instalat de Klaus Iohannis a uitat că a promis că, la venirea sa la putere va amenda legea „off-shore” și va muta munții din loc pentru a realiza proiectul de extragere a gazului din Marea Neagră, împreună cu Exxon. Da, ultimul mare proiect ratat româno-american este aducerea gigantului ExxonMobil să exploateze gazele din zăcământul marin Neptun Deep; americanii încearcă acum să își vândă participația la proiect, după ce timp de 4 ani statul român nu a fost capabil să se hotărască ce vrea să facă cu acel zăcământ. Bine că guvernul are ambiția să selecteze și cumpărătorul respectivei participații, dacă tot le-a pus atâtea bețe în roate americanilor.
Între timp, noii guvernanți au descoperit ce bine au făcut că au învățat germana la timp: e mult mai plăcut să bei o bere cu nemții. Aceștia, tranzacționiști și „flexibili”, îți vor accepta orice capriciu, cu condiția să nu le deranjezi supermarket-urile și să le trimiți armatele de culegători de sparanghel la timp.
În anul 2017, compania de cercetare a pieței YouGov a desfășurat o amplă campanie printre cetățenii americani, pentru a vedea ce state cred americanii că le sunt cei mai apropiați aliați. Deloc surprinzător, cel mai de încredere aliat pe care se bazează poporul american este Canada, urmat de Marea Britanie, Australia, Franța, Irlanda, Italia, Germania și Noua Zeelandă. Israelul se află abia pe locul 16 în opțiunile publicului american (cu mari diferențe între republicani, care văd Israelul pe locul 5 printre parteneri și democrați, care plasează Israelul abia pe poziția 28).
Cel mai de încredere aliat din estul Europei rămâne Polonia (locul 22 în opțiuni, locul 23 printre republicani și 21 printre democrați), urmată de Ungaria ( locul 28), de Cehia (locul 37) și de România (locul 43). Ceea ce frapează în cazul României este o diferențiere greu explicabilă și neașteptată între viziunile celor partizani politic (teoretic, mai bine informați): democrații ne plasează pe locul 46 printre aliați, iar republicanii ne cred abia al 54-lea aliat:
.................................................................................................................................................
Ei bine, contrar așteptărilor noastre, americanii nu ne prețuiesc mai mult decât pe unguri sau pe cehi, deși noi ne aflăm, de mult, sub drogul discursurilor politicienilor noștri, care ne descriu, cu voioșie, parteneriatul nostru strategic cu America, ca fiind piatra de temelie a politicii nostre externe. Cu alte cuvinte, nu prea i-am convins pe marii noștri aliați de devotamentul nostru.
Acest top al încrederii este cu atât mai surprinzător, cu cât armata rămâne cea mai de încredere instituție printre americani, iar România a îndeplinit cu brio principala cerință a armatei americane către aliați: cheltuirea a minim 2% din PIB pentru apărare.
Anul trecut, bunăoară, România se află pe locul 6 printre membrii NATO, cu 2,04% din PIB cheltuiți pentru apărare, peste Polonia (fix 2%) și mult peste Ungaria (doar 1,21%) sau peste Cehia (1,19%).
Ba chiar și la capitolul ponderii cheltuielilor pentru înzestrare (25,7% din total cheltuieli de apărare) suntem peste polonezi (24% din total), peste unguri (23,5%) și peste cehi (14,4%):
În mandatul Donald Trump, Klaus Iohannis a avut parte de două primiri oficiale în Biroul Oval, pe 9 iunie 2017 și pe 20 august 2019, dând semnalul unei relevanțe deosebite a României în ochii noii administrații americane. Oficial, Bucureștiul a urmat fidel toate prioritățile aliatului său american: a oprit orice achiziție de echipament chinezesc pentru rețelele 5G, a anulat parteneriatul cu chinezii pentru dezvoltarea centralei atomo-electrice de la Cernavodă, a hărțuit proiectul german de gazoduct NordStream 2, a cumpărat rachete Patriot, are trupe trimise acolo aunde au și americanii.
Și totuși, ceva merge foarte prost: România este al 70-lea partener de comerț exterior al Americii, cu 2,38 miliarde de dolari exporturi și 942 milioane de dolari importuri. Spre comparație, Polonia ocupă poziția a 38-a printre partenerii comerciali ai SUA, cu 8,38 miliarde de dolari exporturi și 5,96 miliarde de dolari importuri, iar Ungaria este al 50-lea partener comercial al SUA, cu exporturi de 5,31 miliarde de dolari și importuri de 1,92 miliarde de dolari. Da, ungurii au un comerț bilateral cu americanii dublu față de al nostru, iar polonezii unul de 4 ori mai mare! (sursa: AICI )
Investițiile americane directe în Polonia au depășit 6 miliarde de dolari, iar dacă adunăm investițiile companiilor americane din Europa în Polonia ajungem la 43 de miliarde de dolari. (sursa: AICI ). Investițiile americane în Ungaria au atins pragul de 13 miliarde de dolari (sursa: Budapest Business Journal: ”‘Vital’ Role of U.S. Firms in Hungary’s Economic Development” ). În România, rapoartele BNR indică un stoc al investițiilor americane de sub 1 miliard de dolari (sursa: AICI), dar, dacă luăm în calcul și investițiile făcute de companii americane prezente în Europa ajungem, probabil la 3-5 miliarde de dolari.
Concluzia tristă este că suntem, încă, extrem de departe de America și în relațiile comerciale și în ceea ce privește investițiile din SUA făcute la noi.
Poate e momentul acum să ne dăm doi metri înapoi și să privim cronologia marilor proiecte româno-americane:
- În anul 2001, România a acceptat delistarea de la Bursa de Valori București a celei mai mari companii, Dacia, ceea ce a nemulțumit profund acționarul minoritar, cel mai mare investitor american din țară, fondul de investiții Broadhurst, subsidiară a NCH
- În anul 1999, România respingea propunerea de a colabora cu Bell Textron pentru a produce un elicopter militar, după ce, Bell Helicopter a avut, din 1996, un parteneriat cu IAR Ghimbav pentru fabricarea de elicoptere de atac, care urmau să se numească Dracula, dar din motive politice şi de circumstanţe, acest joint-venture nu a mai funcționat. Ei bine, în 2007, Sikorsky Aircraft Corporation (astăzi cumpărată de către Lockheed Martin) a cumpărat fabrica poloneză PZL Mielec (Polskie Zakłady Lotnicze) și produce acolo celebrele Black Hawk…
- În anul 2003, guvernul Năstase i-a cerut ambasadorului Guest să promoveze ideea de a privatiza Petrom (cea mai mare companie românească de atunci) cu o firmă americană. Acesta a organizat o campanie fabuloasă de prezențe ale ministrului Dan Ioan Popescu în fața marilor companii din SUA, dar la licitația pentru selectarea consultantului, a fost descalificată oferta Bank of America ca fiind „neserioasă”! A fost momentul în care ambasadorul Michael Guest (și mai apoi chiar administrația americană în întregime) a devenit cel mai vocal critic al guvernului Năstase;
- Pe 4 iulie 2004, s-a inaugurat simbolic construcția autostrăzii Transilvania, împreună cu compania Bechtel. Câțiva ani mai târziu, Bechtel a fost trimisă acasă, după ce se construise cam 10% din autostradă. Dar, poate ați uitat: guvernul român i-a chemat pe Bechtel și le-a încredințat lucrarea…
- În anul 2007, premierul în funcție al României, Tăriceanu, a cerut retragerea trupelor românești din Irak și Afganistan, deși tot guvernul României solicitase să trimită trupe acolo…
Exemple de acest tip sunt cu duiumul, dar problema nu constă în enumerarea lor, ci în efectele pe care le creează pe termen lung în percepția americană: România se află undeva pe locul 43 printre aliații celei mai puternice națiuni, la mare distanță de polonezi sau de...unguri.
Bine-ați (re)venit în lumea reală! Și tocmai de 4 iulie, ziua națională a Americii, ziua Declarației de Independență!