Într-o conjunctură normală, a diferenția pianu’ și salamu’ nu este nicidecum o veleitate a unei gândiri profunde, dar nici un afront adus cartezianismului prin formularea unui răspuns frust-alternativ la un dubiu rațional-existențial deja rezolvat.
Când ieșim din hățișurile cugetărilor filosofice și pășim în lumea interlopă, mai ales atunci când și pian și salam devin personaje, realitatea este ea însăși confuză, pentru că elementele definitorii care unesc cele două personalități ale periferiei societății converg către aceleași trăsături: cultul personalității, traiul opulent, ignoranța și sfidarea (a celorlalți, a legii, a moralei etc).
Cu alte cuvinte, ce mi-e Pian, ce mi-e Salam!
Fără a dori să aduc vreo știrbire personalității celor doi protagoniști, mai ales că unul este într-o irațională suferință, iar celălalt într-o certitudine ne-existențială, îmi voi îndrepta paralela către subliminalul asemănărilor și deosebirilor dintre stări care aparent sunt diferite, dar în profunzime se suprapun.
În paralel cu viața normală dusă de marea majoritate a unei societăți, viață care se desfășoară după norme și reguli stabilite prin lege, bun simț și respect reciproc, se derulează și o existența tumultoasă a unor grupări care, deși mai mici din punct de vedere numeric, au o dinamică mult mai pronunțată, se conduc după propriile reguli și au o influență mult mai mare asupra majorității.
Nu contează zona de acțiune, nivelul sau scopul; grupările constituite după legi nescrise cărora le asigură o putere discreționară au un spirit de echipă fantastic, au ierarhii proprii și un limbaj specific cu o simbolistică numai de membrii acelor grupări înțelese.
Chiar dacă uneori lucrurile o iau razna, important pentru o societate normală este ca viața tumultoasă a acestor clanuri, indiferent de nivelul la care acționează, să fie înăbușită de lege și ordine.
O societate de oameni truditori care încă mai au prostul obicei să creadă că rezultatul muncii lor se transformă în PIB, acesta întorcându-se la rândul său în societate și producând bunăstare socială, ei bine această societate trebuie sa-și creeze propriile pârghii prin care derapajele unor grupuri mai mici să fie imediat sancționate și aduse, prin lege și conduită morală, la tăcere.
Clanul Dragnea a condus țara
Pe lângă dramatismul situațiilor pe care le creează diversele evenimente din sânul grupărilor în cadrul unei societăți, mai trist este atunci când formele de organizare tip clan, clică, șleahtă ajung în zonele de putere statală și conduc o țară.
Nu putem uita fiorii, teroarea și tensiunea grupării Dragnea, care a pus stăpânire pe un partid, guvern, funcții cheie în stat, respectiv pe o țară. Perioada 2017-2019 a fost o perioadă de teroare socială, decădere instituțională și siluire a democrației.
Nu vreau să rememorez excesele, abuzurile și derapajele acelei perioade, le știm cu toții.
Important este să înțelegem că o societate care tolerează acest tip de organizare la nivel de guvern este pusă în pericol în ceea ce privește aspirațiile unui stat de drept, modern, membru al Uniunii Europene.
Cum-necum, în 2019 gruparea de tip mafiot de la conducerea guvernului și a unor instituții importante a fost destructurată, iar meritul nu este al unor organe administrative, funcții, oameni în diverse poziții, ci al societății, cea care a găsit resurse să localizeze răul, să pună presiune pe anumite instituții inhibate și să facă auzită dorința populară de a pune capăt terorii.
Chiar și în aceste condiții, lucrurile nu ar fi atât de grave dacă tot răul exercitat de o grupare discreționară ar fi încetat odată cu încătușarea șefului acelei grupări, schimbarea puterii politice și instaurarea unei noi echipe la conducerea guvernului.
Numai că personajele se schimbă, năravurile rămân
Suntem în continuare dezamăgiți de prestația publică a unor miniștri, vedem șefi de instituții incompetenți, simțim că interesele noastre sunt periclitate, iar pe acest fond, forța politică a partidului la putere se întărește.
Deja se configurează o frustrare socială acută, aceea a iminenței câștigării alegerilor de către un partid care se dovedește extrem de limitat în priceperea lui de exercitare a puterii publice și cu reprezentanți în linia întâi din ce în ce mai vizibil neperformanți.
Poliția Capitalei pusă în genunchi în fața interlopilor de șeful Bogdan Berechet
Cei care privesc: Vela, Despescu, Berechet
Prin urmare, problema nu este de partid sau de oameni, ci de forțele care fac aceste partide să funcționeze și pe acești oameni, cei îndesați pe canalele de comunicare precum untura de pește pe gâtul unui preșcolar, să aspire la rangul de om politic.
Spun asta pentru că pârghiile care îi mână pe borfași, incompetenți și lingăi să se strecoare în vestiarele politicului sunt aceleași care se propagă și la nivel de ministere, instituții, administrație publică în general.
Este mult mai ușor să lipești afișe și să culegi semnături pe stradă decât să mai zăbovești un timp prin biblioteci, să mai lupți pentru un nivel superior de educație sau să te pregătești asiduu pentru un examen.
Vectorii schimbării
Pârghiile contraperformanței vor funcționa și acționa cu rapiditate și profunzime dacă modul de ierarhizare a valorilor nu se schimbă. Iar pentru a se produce această schimbare este nevoie de niște vectori care să o genereze.
În primul rând, cetățenii trebuie să înțeleagă și să aleagă acele mecanisme, pârghii, strategii care sunt utile pentru democrație, pentru dezvoltare și progres.
Apoi, aceste instrumente trebuie să fie puse în acțiune de oameni capabili să le mânuiască, responsabili și competenți. La rândul lor, aceștia trebuie să perceapă la nivel organic care este diferența între politică și administrație.
Toate aceste lucruri sunt ingredientele unei însănătoșiri grabnice a vieții politice, economice și sociale ale țării.
Doar că dacă sunt amestecate, diluate ori vânturate numai în scop politicianist sau de a căpăta niște privilegii, vectorii aceștia se întorc împotriva societății însăși: puterea este acaparată de clici, administrația este coruptă și nefuncțională, iar economia contraperformantă.
Societatea este în suferință și nici economia nu se simte mai bine
Un exercițiu simplu de logică ne poate face să ne îndoim că aceleași personaje care au fost sau sunt la putere și care poartă întreaga răspundere pentru situația actuală pot aduce atât de necesara schimbare pe care o tot așteptăm.
Principial, dacă nu pot face mare distincție între PSD și PNL, între Orban și Dăncilă, între Turcan și Vâlcov, atunci de ce dubiul meu m-aș duce la urnă să girez perpetuarea unei stări care pare fără de sfârșit?
Evident că dacă vom căuta răspunsul pe la televiziunile de ”breaking news” riscăm să transformăm dubiul într-un truism pentru care nu era nevoie să facem niciun efort mai mare decât să stăm în casă, să mâncăm salam și să ascultăm aceeași sonată la pian.
Prefer să fiu opus, adevărul cartezian să triumfe și țara să o ducă mai bine.