Publicarea de către Ministerul Educației a listei membrilor Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU) pentru mandatul 2020-2024 (26 iunie 2020) a trezit nemulțumirea unora dintre cei 12 rectori care s-au autopropus în plină pandemie de COVID-19 pentru a face parte din această structură.
Ca atare, Consiliul Național al Rectorilor, a cărui pagină de Internet este în continuare nefuncțională, a transmis către universitățile din România îndemnul de a organiza grabnic referendumuri, în care să fie adresate două întrebări:
- (i) “Sunteți de acord ca titlurile de doctor să fie acordate de universități, fără a mai fi necesar un Ordin de Ministru?”
- (ii) “Sunteți de acord ca atestatele de abilitare să fie acordate de universități?”
Miza acestui referendum propus de CNR este controlul asupra doctoratelor, a celor care le primesc, respectiv a celor care le pot acorda (în urma obținerii atestatului de abilitare).
Știm cu toții scandalurile despre doctoratele dovedite a fi plagiate, altele în curs de soluționare, astfel încât putem accepta drept premisă a discuției că doctoratele sunt o miză simbolică importantă, ce trebuie deslușită și publicului larg.
Onoratul Consiliu Național al Rectorilor (CNR) afirmă că „universitățile românești au reprezentat dintotdeauna veritabili piloni în fundamentarea unor principii civice sănătoase de funcționare a societății românești și a statului român”.
Dacă prin aceasta CNR înțelege să justifice procedura referendumului pentru luarea unor decizii, atunci argumentul este în întregime fals. Referendumurile încearcă să utilizeze „vox populi” drept argument incontestabil, însă ca istoric precizez că prin consultări populare s-au instaurat regimuri totalitare (nazismul în Germania) ori au fost la baza unor decizii catastrofale, precum Brexit-ul.
Nu tot prin referendum a modificat Vladimir Putin Constituția care-i permite să fie țar al Rusiei pe durata întregii vieți?
Sunt sute de cărți dedicate caracterului nociv al referendumurilor pentru o guvernare democratică, iar Consiliul Europei prin Comisia de la Veneţia a stabilit un set draconic de recomandări pentru a se asigura că ascultarea „vocii poporului” nu se transformă într-un exercițiu manipulatoriu.
Universitățile și referendumurile
CNR poate spune că universitățile au deja exercițiul referendumurilor, deoarece o dată la patru ani comunitățile academice stabilesc procedura de alegere a rectorilor: prin concurs public sau prin vot universal direct și secret al cadrelor didactice și al reprezentanților studenților.
Este adevărat că universitățile au această experiență referendară, privită adesea ca o corvoadă, însă nu trebuie să amestecăm lucrurile.
Prin referendum universitățile decid modul concret în care doresc să se aplice, în fiecare caz în parte, principiul autonomiei universitare, ceea ce este legitim să se întâmple.
În cazul procedurii de validare a doctoratelor și a atestatelor de abilitare, este vorba de decizii cu privire la bunuri publice, care nu țin exclusiv de viața internă a universității.
În baza doctoratului și a atestatului de abilitare din România, o persoană poate profesa și dobândi avantaje profesionale oriunde în lume, ca atare decizia finală trebuie luată de un arbitru a cărui neutralitate și exigență să fie la cotele cele mai înalte.
Cu alte cuvinte, din moment ce posesorii de doctorate primesc din surse publice o sumă pentru această calificare academică, autoritățile statului au deplina legitimitate de a stabili criterii pentru verificarea validității științifice a titlurilor de doctor.
Nu ar putea oare spune un guvern, oricare ar fi el: „dacă nu există un mecanism de validare independentă a doctoratelor, de ce ar trebui plătit sporul de doctorat? Cum pot avea cetățenii – plătitorii de taxe și impozite - garanția că doctoratele nu sunt plagiate?”
Este adevărat că universitățile de prestigiu din lumea occidentală nu trebuie să treacă prin filtrul unei validări independente a tezelor doctorale, însă în Marea Britanie, Statele Unite, Japonia sau Elveția, de exemplu, nu există scandalurile de plagiat care există în România.
Să fim onești, universitățile au făcut prea puțin din proprie inițiativă pentru a pedepsi plagiatele, astfel încât existența unei structuri profesionale dificil de controlat de partidul de guvernământ este o soluție necesară încă în România.
În lipsa unui sistem independent, chiar și imperfect cum este CNATDCU, există riscul unei lipse de încredere generalizate în calitatea cercetării doctorale din România. Ideea existenței unui organism neutru politic reprezintă o centură de siguranță minimală pentru cei care au muncit cu adevărat pentru a obține doctoratul și atestatul de abilitare.
Din păcate, preocupările CNR rămân diversioniste, ele urmăresc jocuri de putere, iar propunerea de referendum este un nou divorț de realitate.
Oricine muncește serios pentru doctorat/abilitare nu vede un impediment real în conferirea titlului de doctor/abilitării prin ordin de ministru, dacă prin aceasta se instituie un sistem de garanții pentru recunoașterea internațională a muncii depuse.
Dimpotrivă, în lipsa unui mecanism de certificare instituțională acceptat internațional, peste câțiva ani universitățile cu o încredere mai scăzută ar putea fi în situația în care titlurile lor de doctor să aibă valabilitate județeană! Mai știți despre celebrele doctorate eliberate prin Bălți, în Republica Moldova?
Este regretabil faptul că CNR nu a venit cu soluții pentru reducerea excluderii educaționale cauzate de pandemia cu COVID-19 chiar și în sistemul universitar.
Realitatea este că nu toți studenții au mijloacele materiale pentru a face față învățământului online, iar universitățile sunt lipsite de resurse pentru a rezolva singure această chestiune.
Poate ar fi utilă o implicare a CNR pentru uriașa problemă a copiilor din mediul rural care nu mai ajung decât în proporții infime în universități, fiind expuși unei marginalizări sistemice. Ce facem cu acești tineri, nu au și ei dreptul de a fi ajutați? Sau ei nu sunt importanți deoarece nu au doctorate care sunt cercetate pentru plagiat?
Dacă tot ne îndeamnă CNR să participăm la referendum, cu modestie propun a treia întrebare: „Sunteți de acord ca fiecare universitate să poată conferi un Premiu Nobel?”