M-aș fi așteptat ca partidele din coaliția majoritară să își dispute chestiuni cu adevărat serioase, care ne macină țara de foarte mult timp. M-aș fi așteptat ca premierul Cîțu și ministrul Voiculescu să se înfrunte pe tema bugetului prea mic alocat sănătății. Sau pe tema bolnavilor cronici care nu pot ajunge la medic decât cu mare greutate. Sau pe tema bolnavilor de cancer ținuți afară, în ploaie și frig, într-un gest de umilință extremă. Sau pe tema copiilor bolnavi de cancer, ai căror părinți sunt nevoiți să dea anunțuri în presă pentru a strânge bani pentru operație. Sau pe tema alocărilor insuficiente de fonduri pentru analize medicale care, invariabil, se epuizează în primele 10 zile ale fiecărie luni. Sau pe tema achizițiilor la suprapreț făcute de feudalii sistemului de sănătate. Dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Omuleții care ne conduc s-au certat pentru orgolii și declarații…
În incendiul de la institutul „Matei Balș” au murit peste 20 de persoane și niciun politician nu a fost tulburat vreun pic. S-au făcut poze pentru Instagram din curtea spitalului, s-au dat declarații sforăitoare și atât. Baronul absolut al institutului, cel care câștiga ceva la fiecare cui bătut în perete a fost lăsat să prospere în Parlament.
Apoi s-a descoperit că morții de Covid-19 erau înmormântați goi, într-un ritual satanic, de peste un an, și niciun politician nu a clipit.
Când a început vaccinarea în România, guvernanții au decis să îi vaccineze pe angajații statului și pe polițiști în locul bătrânilor și bolnavilor și niciun politician nu a tresărit.
Când au fost ucise trei femei, într-un TIR transformat în unitate ATI, nimeni nu s-a deranjat să îl întrebe ceva pe adevăratul stăpân al medicinei noastre, pe Raed Arafat, cel care a cumpărat TIR-ul respectiv la prețuri umflate, după ce Administrația Spitalelor din București a renunțat subit la un proiect european pentru cumpărarea aceluiași echipament.
Cu puțin peste 75 de ani, România se află pe antepenultimul loc din Uniunea Europeană la speranța medie de viață pe care cetățenii săi o au la naștere. Ungurii vor trăi un an în plus, polonezii doi ani în plus și cehii patru ani în plus față de românii care s-au născut în 2018. Mai rău ca noi, dar nu cu mult, stau doar bulgarii și letonii. Peste media Uniunii vor trăi copii născuți în 2018 în țările mediteraneene și în țările bogate din centrul și nordul continentului.
O viață cu 6 ani mai scurtă decât media europeană (81 de ani) înseamnă o povară greu de suportat și este prețul pe care îl plătim pentru sărăcia în care trăim și pentru alegerile criminale pe care politicienii noștri le-au făcut pentru noi. Este spectaculos să măsurăm faptele de corupție și deciziile proaste ale conducătorilor noștri în miliarde de euro, dar este mult mai sugestiv să le măsurăm în ani de viață ai românilor. De exemplu, privatizarea catastrofală a Petrom-ului îl va costa pe fiecare român 1 an de viață. La fel și privatizarea nenorocită de la Sidex. Și neexploatarea gazelor din Marea Neagră ne costă tot cam 1 an de viață.
Hai să corelăm speranța medie de viață cu suma pe care politicienii noștri o alocă sănătății:
România este a doua cea mai zgârcită țară cu sănătatea propriilor săi cetățeni: doar 5,7% din produsul său intern brut (PIB), adică la fiecare 100 de euro nou produși în economie, doar 5,7 euro merg către sănătate. Cu 2,6 procente din PIB mai puțin decât media europeană (8,3% din PIB). Ungurii alocă pentru sănătate 0,6 euro în plus față de noi, la fiecare 100 de euro produși în economie și vor trăi cu 1 an în plus. Polonezii alocă la fel ca ungurii și vor trăi 2 ani mai mult decât românii, iar cehii alocă cu 2 euro în plus față de noi din fiecare 100 de euro produși și vor căpăta 4 ani în plus de viață. Cei mai generoși cu cheltuielile pentru sănătate sunt cei care vor trăi mai mult: bogații din centrul și nordul Europei plus mediteraneenii.
Dacă ne referim la prețuri comparabile (adică la paritatea puterii de cumpărare –PPP, purchasing power parity), statul nostru cheltuia, în anul 2019, dintr-un buget neafectat de vreo criză, 1.292 euro pentru sănătatea fiecărui român. Cel mai puțin din întreaga Uniune Europeană. Mai puțin chiar și decât bulgarii (1.353 de euro):
Ungurii și polonezii cheltuiau, în 2019, pentru sănătatea fiecărui cetățean al lor puțin peste 1.500 de euro, iar cehii plăteau peste 2.300 de euro pentru sănătatea fiecărui cetățean. Cam cu 1.000 de euro în plus față de noi. Chiar nu vede nimeni corelația dintre speranța de viață și sumele cheltuite pentru sănătate?
Politicienii de peste tot au avut de ales cum să cheltuie banii strânși la bugete, pentru a plăti ani de viață în plus sau pentru îmbogățirea lor și a aparatului de partid și de stat.
Sper că înțelegem cu toții că fiecare leu furat prin corupția din achizițiile publice înseamnă mai puține paturi de spital, fiecare leu cheltuit pe pensiile unor chestori de poliție pensionați la 42 de ani pentru a fi mai apoi numiți secretari de stat înseamnă mai puține medicamente, fiecare leu pierdut prin demolarea industriei petrochimice înseamnă mai puțini medici, fiecare leu pierdut prin corupția care stăpânește companiile deținute de stat în energie înseamnă mai multe infecții în spitale.
Și toți acești bani pierduți prin corupție sau prin decizii anti-naționale înseamnă o viață mai scurtă cu câțiva ani pentru fiecare dintre noi. Sper, așadar, că înțelegem cu toții care este costul cauționării clasei politice care decide toate aceste lucruri în numele nostru.
Dar, hai să vedem și alte statistici care ne traduc în vieți pierdute deciziile luate de politicienii noștri. De exemplu, să observăm că țara noastră se află pe primul loc în Uniune la numărul de pacienți care mor din cauze tratabile (208 cazuri la 100.000 de locuitori) și pe locul trei european la numărul de decese care puteau fi prevenite (305 cazuri la 100.000 de locuitori):
Poate nu a fost suficient de clar: din fiecare sută de mii de români, 208 mor din cauze care se puteau trata dar care nu s-au tratat, iar 305 români din fiecare sută de mii mor din cauze care puteau fi prevenite! Astea sunt vieți adevărate care se pierd, nu niște cifre în statistici.
Ceea ce este cu adevărat înspăimântător în statisticile europene (în anul 2020) este faptul că, pentru cei mai mulți indicatori referitori la diferite boli foarte frecvente, în dreptul României nu există date suficiente sau nu există date deloc. Pentru cancerele cele mai des întâlnite, statisticile acoperă doar câteva procente de populație. Adică nici măcar date despre pacienți nu reușim să strângem. În această situație se mai regăsesc și alte state estice, dar niciunul nu „ratează” statisticile atât de des precum România.
Românii sunt atât de săraci încât sunt penultimii din Europa ca pondere a cheltuielilor „din buzunar” făcute pentru sănătate într-o gospodărie:
Suntem pe locul trei în Uniune și la procentajul celor care nu au putut să aibă acces la serviciul medical din motive financiare, geografice sau de timp de așteptare:
Un alt record trist este legat de faptul că avem, în 2018, cea mai mică proporție de populație care este acoperită cu un set minim de servicii medicale garantate din Europa:
Suntem antepenultimii din Uniune la numărul de medici practicanți la 1.000 de locuitori:
dar medicii existenți au al 8-lea cel mai relaxat program din Uniune, cu o medie de 1.707 consultații anuale, cam cu 15% mai puțin decât media europeană:
Suntem, din acest punct de vedere, în clubul bogaților, alături de statele scandinave, de Austria și de Franța. Oare nu vorbim cumva de o risipă de resurse umane cam mare?
Dacă tot vorbim de risipa de resurse, să notăm și faptul că suntem pe locul trei în Uniune la mărimea timpului petrecut în spital: 4 zile și jumătate în medie:
Datorită sărăciei și prețurilor extrem de piperate, dentiștii români au cel mai relaxat program din Uniunea europeană: doar 0,4 consultații/persoană, de trei ori mai puțin decât media europeană:
Poate vă aduceți aminte că dacă vrei să îți faci o analiză care implică aparatură extrem de scumpă (CT, RMN sau PET-CT) trebuie fie să ai bani mulți să o plătești din buzunar, fie să ai noroc să găsești un loc pe lista de așteptare imensă. Accesul la analize scumpe, dar necesare, este o nevoie în primul rând pentru oamenii cu boli grave, cancere în special. Și, din păcate, românii sunt europenii cu cel mai redus acces la acest tip de analize: 38 la mia de locuitori pe an, adică de două ori și jumătate mai puțin decât bulgarii...
De departe, cel mai trist indicator este mortalitatea infantilă și aici suntem pe locul 2 în Uniune (avem o rată de două ori mai mare decât media continentală):
La atâtea statistici triste, parcă merită puse și niște întrebări, pe care Cîțu și Voiculescu nu și le-au pus niciodată, nici unul altuia nici propriului sine:
- Cât cinism își trebuie să te lauzi cu creșterea economică, an de an, dar să nu vrei să plătești tratamentul copiilor bolnavi de cancer? Unde se duce creșterea aia economică, doar în pensia Irinei Alexe?
- De ce mai plătim DSP-uri și INSP, dacă de vaccinare nu se pot ocupa și trebuie să se ocupe armata?
- De ce se plâng guvernanții de numărul mare de pacienți de la terapie intensivă, dacă au refuzat să îi vaccineze pe cei vulnerabili și au preferat să își vaccineze în schimb sutele de mii de nepoți, amante, șoșonari de partid și miile de generali de poliție? Oare este așa de greu de înțeles că pentru fiecare vaccin făcut oamenilor sănătoși de 30-40 de ani omori un bătrân sau un bolnav cronic?
- De ce trebuie ca o țară întreagă să plătească pentru fantezia de a-l păstra pe viață pe Arafat în functii de achizitor public principal?
De ce nu s-au certat partidele din coaliție pe teme ca acestea, ci doar pe teme minore?