Pe 18 iunie 2021 iranienii sunt așteptați la urne pentru a-și alege noul președinte.
Economia, care este în plină scădere din 2017 – doar anul trecut scăzând cu 5% – este principala preocupare atât pentru clasa politică, dar și pentru societate, care resimte de la an la an consecințele sancțiunilor internaționale impuse Iranului.
Dar, în ciuda embargourilor, există o clasă socială care a reușit să prospere destul de vizibil, crescând tensiunile sociale. Este vorba despre membrii Gărzii Revoluționare și ai altor structuri de forță care au dezvoltat adevărate rețele profitabile de contrabandă.
Cu toate acestea, cu excepția marilor orașe, sisteme strategice precum cel sanitar, acolo unde Iranul era cândva un model regional, ajung a fi subdezvoltate, statul nefiind acum capabil să asigure condiții minime necesare bunei funcționări a spitalelor în numeroase localități, stomatologii fiind, spre exemplu, nevoiți uneori chiar să opereze fără a anestezia pacientul.
Pe acest fond, nu este deloc surprinzător că Iran este cea mai afectată țară de virusul SARS Cov-2 din Orientul Mijlociu, asta deși organizațiile internaționale încă suspectează Teheranul că nu oferă în mod corect toate datele privind numărul victimelor sau al persoanelor infectate.
Miza alegerii președintelui
Miza alegerii președintelui este una atât de natură externă, cât și internă.
În primul rând, în ciuda puterii limitate pe care acesta o are, se așteaptă ca noul președinte să ajungă la un nou acord privind programul nuclear iranian, cu atât mai mult cu cât, în întreaga sa carieră politică, Joe Biden a fost un fervent susținător al dialogului americano-iranian.
Unii jurnaliști chiar l-au caracterizat pe Biden, cu ani în urmă, prin sintagma “senatorul favorit al Iranului”.
Așadar, ridicarea sancțiunilor se așteaptă a crea o supapă de refulare a presiunilor și nemulțumirilor societății iraniene, care pe fondul problemelor economice a condus către schimbarea a două guverne iraniene în ultimii ani.
În cel de-al doilea rând, alegerile prezidențiale arată de obicei balanța de putere internă între elitele iraniene, acolo unde Liderul Suprem și clasa ultraconservatoare concurează împotriva unor elite moderate sau chiar reformatoare, ce se opun – unii dintre ei – procesului de înarmare, susținând dialogul cu Vestul și ieșirea Iranului din marginalizarea în care se află pe scena internațională.
Liderul Suprem, care controlează Consiliul Gardienilor, instituție ce la rândul său selectează persoanele eligibile pentru a candida la alegerile prezidențiale, a avut grijă, ca din cele șapte persoane cărora li s-a permis să poată intra în cursa electorală, tabăra moderat-reformatoare să fie reprezentată prin intermediul a doar doi canditați, a căror popularitate nu este ridicată.
Cine e principalul favorit
Astfel, ca urmare a selecției făcute, principalul favorit pentru a câștiga alegerile prezidențiale este ultraconservatorul Ebrahim Raisi, actualul șef al sistemului judiciar și candidatul care a ieșit pe locul secund în alegerile prezidențiale din 2017.
Raisi este un confident al actualului Lider Suprem, Ayatollahul Ali Khamenei, și fost șef al prestigioasei și puternicei organizații religioase Astan Quds Razavi.
La distanță mare de Raisi, pe locul al doilea în sondajele de opinie se află un alt apropiat al Liderului Suprem, în persoana lui Saeed Jalili, diplomat și veterean al războiului irano-irakian din perioada 1980-1988.
Un nume interesant al reformiștilor este Mohsen Mehralizadeh, fost vicepreședinte în perioada lui Khatami, cel care în timpul actualei campanii electorale l-a acuzat în mod direct pe Raisi pentru implicarea sa în crimele comise de regim împotriva opozanților din 1988.
Cel de-al doilea reformist este Abdolnaser Hammati, guvernator al Băncii Naționale Iraniene în perioada 2018-2021.
Lista candidaților finali mai conține trei nume din tabăra ultraconservatoare: Mohsen Rezaee, fost lider al Gărzii Revoluționare, Alireza Zakani, deputat din Qom, și deputatul Amir-Hossein Ghazizadeh –Hashemi, apropiat de altfel al fostului președinte Mahmmoud Ahmadinejad.
Chiar dacă linia dură a ultaconservatorilor iranieni va câștiga alegerile, Teheranul va încerca să ajungă la un consens cu SUA în ceea ce privește dosarul nuclear.
De altfel, discuțiile privind sancțiunile economice dure impuse de administrația Trump în 2018 au fost principala temă a dezbaterilor prezidențiale, dezbateri care, prin organizarea lor, au defavorizat întotdeauna pe cei doi moderați.
Evident, poziția de negociere a acestor elite va fi una mult mai dură, ca urmare a legitimității date de către posibilul rezultat.
Mai mult, Iranul ar putea pune în practică unele decizii, precum cele ce vizează eliberarea unor iranieni cu dublă cetățenie aflați în spatele gratiilor sub acuzații de tentativă de subminare a puterii, pentru a demonstra occidentalilor disponibilitatea de dialog.
Totuși, este greu de crezut că vor exista progrese în ceea ce privește drepturile omului în Iran, ci dimpotrivă, instituțiile de forță din jurul Liderului Suprem vor fi mult mai coercitive.
Chiar dacă Liderul Suprem susține discuțiile prezente de la Viena, la nivelul narativului politic intern, ultraconservatorii ironizează eforturile depuse de președintele Rouhani de a ajunge la un acord cu Statele Unite.
Evident, Khamenei își dorește ca un eventual acord să fie semnat de Raisi, în contextul cel mai probabil în care va câștiga alegerile, pentru ca tabăra sa politică să poată deconta beneficiile economice pe care ridicarea unei părți a sancțiunilor le-ar produce.
Deși Iranului îi convine revenirea la vechiul acord din 2015, un asemenea scenariu reprezintă un eșec total pentru Casa Albă, care se vede nevoită să evite unele greșeli comise în urmă cu șase ani.
Astfel, administrația Biden, chiar dacă ar putea accepta dorința iranienilor de a putea folosi tranzacțiile bancare cu instituțiile europene, trebuie să condiționeze Iranul să nu continue dezvoltarea capabilităților centralelor nucleare, să stopeze dezvoltarea capabilităților militare ale rachetelor cu rază medie și lungă de acțiune și, cel mai important, să retragă sprijinul acordat grupărilor teroriste, printre care Hamas sau Jihadul Islamic Palestinian, dar și al rebelilor Houthi din Yemen.
Iranul a depășit cu mult limita de îmbogățire de 3.6% a uraniului, limită impusă de acordul din 2015, ajungând, conform presei din Orientul Mijlociu, la capacitatea de îmbogățire a uraniului între 20 și chiar 60%.
Totuși, rămâne de văzut dacă asumarea unor asemenea condiții de către un președinte ultraconservator la Teheran, susținut direct de către Liderul Suprem, va avea loc sau nu.