După ce își achită facturile pentru energie (electrică și termică) 13% din familiile din România trec sub pragul de sărăcie, 11.7% practică sub-consumul (consumă mai puțină energie decât minimul necesar unui trai confortabil) iar pentru 45,3% facturile pentru energie constituie o povară prea grea pentru bugetul familiei.
Mai mult, aproape 14% dintre gospodăriile din România au datorii la plata facturilor și 10% dintre ele nu își pot încălzi locuințele în mod adecvat.
Conform EU-SILC (2019), la nivel de UE, 6% din gospodării au arierate la facturile de energie, cu mari diferențe între țările post-comuniste și din Sudul Europei față de cele din Vest. Spre exemplu, în Bulgaria 27% dintre gospodării au datorii la plata facturilor de energie, iar 30% dintre familii nu au capacitatea să își încălzească locuința adecvat.
Sărăcia energetică este adesea corelată cu imposibilitatea gospodăriilor de a-și asigura necesarul de energie pentru gătit, încălzit, răcit sau iluminat la un nivel care satisface nevoile de bază. Cu alte cuvinte, dacă o familie nu își permite să achite facturile pentru energia consumată pentru necesitățile de bază a unei gospodării, fără a pune presiune pe bunăstarea lor economică generală, putem vorbi în cazul acestei familii de sărăcie energetică.
Există un consens general că sărăcia energetică este o condiție foarte complexă întâlnită la milioane de familii din jurul lumii, inclusiv în țările dezvoltate. În Uniunea Europeană, sărăcia energetică domestică este determinată preponderent de 2 factori - venit redus al familiei și eficiența energetică precară a locuinței.
Una din posibilele cauze ale sărăciei energetice în România, precum și alte state post-socialiste din Europa, este exact tranziția defectuoasă de la economia planificată, socialistă, la economia liberă. Astfel, pentru a menține un ritm accelerat al urbanizării și industrializării, regimurile socialiste au neglijat calitatea construcțiilor, respectiv consumul de energie exagerat de mare pentru întreținerea acestora.
Acest lucru nu a fost resimțit de populație având în vedere că energia era subvenționată de stat. Totuși, odată cu tranziția la economia de piață, eficiența energetică redusă a clădirilor, în special a blocurilor de tip panel, și consumul crescut de energie au creat forme de vulnerabilitate și dependență față de beneficiile sociale insuficiente și puțin adaptate transformărilor economice.
Studiile arată că sărăcia energetică poate avea un impact negativ asupra sănătății (fizice și mentale) și a longevității sau poate crește disparitățile sociale și educaționale. Din păcate, cele mai vulnerabile la aceste procese sunt familiile care deja se confruntă într-un fel sau altul cu probleme de ordin financiar, social și educațional. În acest sens, sărăcia energetică accentuează aceste dinamici și duce la un clivaj social și mai mare, în special în societățile în curs de dezvoltare.
Situația în zonele urbane
Alături de indicatorii socio-economici, starea clădirilor reprezintă un element important în discuția despre sărăcie energetică. Din cele aproximativ 5,6 milioane de clădiri din România, aproximativ 90% dintre ele sunt rezidențiale și au fost cu precădere construite în perioada comunistă, între anii 1960 și 1980.
Doar 6% din fondul național de clădiri a fost construit după anul 2000. În plus, peste 90% din fondul locativ din România se află în proprietatea privată a cetățenilor, care de fapt trăiesc într-un paradox. Sunt proprietarii unor locuințe a căror calitate este redusă, iar veniturile mici și adesea lipsa încrederii în autorități și vecini îi împiedică să acceseze fonduri pentru renovarea și reabilitarea lor.
În context urban, cele mai predispuse la sărăcie energetică sunt blocurile de apartamente de tip panel construite din panouri de beton și care folosesc o centrală termică pe gaz pentru încălzire (Sinea, 2018). Mai mult, consumul ineficient de energie al acestor clădiri duce și la exacerbarea crizei climatice. Starea tehnică a stocului de clădiri rezidențiale cere operațiuni de reabilitare termică pentru aproximativ 90% dintre ele, 35% fiind reprezentate de blocuri multifamiliale.
Chiar dacă programe de reabilitare au fost inițiate atât la nivel guvernamental, cât și european, cele mai multe clădiri sunt în continuare ineficiente și cresc riscul de precariat al locatarilor.
În perioada 2012-2018, a fost atinsă o rată de renovare de până la 5% adică doar 343 (aproximativ 12.300 de apartamente) din 85.000 de clădiri de apartamente au fost incluse în programe de intervenții de diferite tipuri, procesul atingând o rată mai mare spre sfârșitul perioadei.
Aceasta corespunde unei rate anuale de renovare de 0,5%, mult sub valoarea obiectivul european actual de 1% sau a obiectivului de până la 3% al inițiativei „Renovation Wave”.
În contextul pieței liberalizate a energiei care a dus deja la creșterea graduală a prețurilor, combinat cu veniturile mici, consumul ridicat de energie și traiul în locuințe ineficiente, există un risc mare ca multe familii să se confrunte cu sărăcia energetică.
Situația în zonele rurale
În timp ce aproape un sfert (22,8%) dintre cetățenii europeni locuiesc în zonele rurale, în Europa Centrală și de Est proporția variază între 40% - 50%. În România, aproape jumătate din populația țării (46,4%) trăiește în mediul rural cu precădere în case de tip unifamilial, construite din cărămidă, lemn și alte materiale naturale.
Mai mult, aproape 80% din populația rurală folosește lemnul pentru încălzire, în sobe învechite și ineficiente energetic, cu putere de încălzire redusă și cu emisii poluante ce au efecte asupra sănătății umane și a mediului.
Pe lângă efectele asupra mediului și a sănătății, arderea lemnului generează și probleme de accesibilitate. Astfel, chiar dacă lemnul este cel mai ieftin combustibil, la o mică distanță față de gaz, acesta este asociat cu consumul ilicit și cu vulnerabilitatea prețului (cu precădere în sezonul rece). Chiar dacă în România există un sistem de ajutoare sociale pentru subvenționarea încălzirii, iar ultimele modificări legislative au creat mai multă echitate între combustibili (lemn, gaz, electricitate), rezolvarea sustenabilă a problemelor de sărăcie energetică nu se poate baza doar pe aceste mecanisme.
În contextul unui fond locativ vechi, zonele rurale au printre cele mai mari nevoi de investiții, întrucât aici se găsesc printre cele mai ineficiente clădiri. Programele de reabilitare existente (Casa Verde și Casa Verde Plus) nu rezolvă problema sărăciei energetice, fiind accesibile în special pentru gospodăriile cu venituri medii și mari. Mai mult, administrațiile locale din mediul rural au capacitate limitată de a accesa fonduri naționale și europene pentru reabilitarea termică a clădirilor.
Schimbări necesare
Întrucât sărăcia energetică este un fenomen complex care atinge mai multe aspecte socio-economice, soluțiile cer abordări complementare.
În primul rând, programele de reabilitare termică ar trebui să aibă printre obiectivele principale și reducerea sărăciei energetice. Chiar dacă programele de reabilitare pentru locuințele multi-familiale au putut fi accesibile în anumite contexte și de către gospodăriile cu venituri mai mici, este nevoie de o politică clară în acest sens care să vină atât în sprijinul autorităților locale care accesează fonduri guvernamentale sau europene, cât și în sprijinul beneficiarilor finali.
Astfel, exemple de bune practici precum cele existente în Zalău sau în alte municipalități, unde autoritățile locale au suplimentat contribuția financiară datorată de gospodării în cazuri bine documentate, a oferit șansa reabilitării termice și a apartamentelor deținute de familiile cu venituri mici.
În al doilea rând, programele naționale de reabilitare termică pentru locuințele de tip unifamilial sunt complet inaccesibile familiilor cu venituri reduse. Astfel, este nevoie de o politică clară de reducere a sărăciei energetice prin reabilitarea termică a caselor de tip unifamilial, mai ales că cele mai multe case de acest tip se găsesc în mediul rural unde nivelul de sărăcie și precariat este și mai mare față de zonele urbane.
Programe precum Casa Verde sau Casa Verde Plus nu se adresează fenomenului sărăciei energetice și, prin modul în care sunt implementate, ajung să fie accesibile doar gospodăriilor cu venituri medii și mari.
În plus, chiar dacă PNRR-ul are o componentă importantă de reabilitare a locuințelor de tip multifamilial construite până în 2020, casele de tip unifamilial nu sunt cuprinse în programul național. Nici sărăcia energetică nu este adresată ca o problemă prioritară.
O altă discuție importantă referitoare la accesarea de fonduri naționale și europene de către autoritățile locale pentru renovarea fondului locativ este cea a debirocratizării programelor actuale și a creșterii capacității instituționale pentru a accesa aceste programe. Autoritățile locale din zonele rurale sau urbane (orașe mici) intră în competiție directă pentru fonduri cu zonele mari urbane, fiind clar dezavantajate. Acest lucru exacerbează deja inegalitățile existente și împinge în precariat categorii mari din populație.
Nu în ultimul rând, noua lege a consumatorului vulnerabil, neadoptată încă de Parlament, și schema de ajutoare de încălzire aduc în discuție mecanisme importante de diminuare a sărăciei energetice. Chiar dacă proiectul de lege aduce o definiție clară a consumatorului vulnerabil și prevede atât mijloace financiare și non-financiare de adresare a sărăciei energetice, este încă nevoie de o corelare între pragul minim de venit pe baza căruia se acordă ajutoarele cu creșterile salariale, a pensiilor și nu în ultimul rând a prețului la energie.
Mai mult, chiar dacă schema actuală de ajutoare de încălzire este mai echilibrată în ceea ce privește indemnizația disponibilă per tip de combustibil, iar procedura de accesare este mai simplificată, odată ce legea va fi adoptată, va fi nevoie de norme clare de punere în aplicare care să vină în sprijinul consumatorului vulnerabil.
Articol preluat de pe Infoclima.ro
Articolul este scris de Andreea Vornicu, cercetător în cadrul Centrului pentru Studiul Democrației (CSD) și doctorandă a Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, România. Interesele ei academice cuprind domenii precum dezvoltarea sustenabilă, mecanismele asistenței oficiale pentru dezvoltare și sărăcia energetică. Andreea are o vastă experiență de lucru pe teren în comunități îndepărtate și, în ultimii ani a explorat diferitele dimensiuni ale sărăciei energetice în țările Europei Centrale și de Est.