Alex Gâlmeanu, fotograf și Ambasador DIPLOMA Show 2022: „Realizarea unui portret bun ține foarte puțin de tehnic și mai mult de o legătură emoțională cu subiectul”
Se apropie cea de-a IX-a ediție DIPLOMA Show, festivalul dedicat noii generații de artiști, arhitecți și designeri români, care îți dă întâlnire la Combinatul Fondului Plastic din București, între 7 și 16 octombrie.
125 de proiecte artistice din 17 discipline creative diferite te vor purta prin universul celor mai talentați absolvenți la facultățile cu profil vocațional-creativ din țară, într-o destinație-reper pentru arta contemporană. Cele mai bune lucrări ale artiștilor, arhitecților și designerilor la început de drum au fost selectate de un Board Creativ format din peste 40 de profesioniști și vor fi expuse timp de zece zile pentru publicul larg.
Fotograful Alex Gâlmeanu se numără de mai mulți ani printre membrii Board-ului Creativ și a contribuit la selecția celor mai bune lucrări din categoria foto-video. Cu Alex am stat de vorbă despre ce anume a observat la noile generații de creatori români, ce teme îi inspiră pe aceștia și care este propriul său proces creativ prin care abordează fotografia.
De regulă, cei cu experiență sunt rugați să dea sfaturi pentru cei la început de drum, în cazul ăsta tinerilor fotografi. Hai să facem invers: ce te-au învățat pe tine și cum te-au surprins participanții Diploma Show, urmărindu-le lucrările?
Nu știu sigur dacă am învățat lucruri noi, dar mi-am consolidat convingerea că „introspecția”, căutările interioare, cu tot spectrul de întrebări despre sine care rezultă din asta, „jurnalul”, toate pot fi teme artistice importante, de anvergură și cu relevanță.
Spuneai într-un interviu că ai vrea să poți lăsa în urmă un domeniu al fotografiei mai bun decât cel pe care l-ai primit „în grijă“. Din ceea ce observi la fotografii participanți la Diploma Show și la viziunile lor/ unghiul pe care-l abordează – cum simți că e acest teren format de noile generații?
Cred că noile generații se află chiar acum în momentul în care „primesc” în grijă acest minunat „obiect” care se numește fotografie. „Obiectul” acesta a trecut prin „mâinile” multor generații și a fost șlefuit ca atare.
E prea devreme să vorbim despre formarea unui teren în cazul noii generații. Cred că tinerii artiști, cu cât vor realiza mai repede responsabilitatea pe care o au, „greutatea” acestui „cadou”, cu atât vor evolua mai bine. Cu toții venim și vom pleca cu mâinile goale din această lume. Important e ce primim în grijă și cum lăsăm lucrurile la plecare.
A rămas o imagine cu tine din ce ai văzut, ca membru al Board-ului Creativ? Descrie-o.
Nu știu dacă am rămas cu o imagine anume, dar am rămas cu ideea asta de artiști care se deschid, care se lanseasă în introspecții intense. Pentru mine imaginea generala este aceea a unui amplu și complex jurnal, artiști care se caută pe sine, dar nu în intimitate, ci în fața publicului, în văzul lumii. Mi se pare interesant.
Vorbești cu oamenii în timpul unei sesiuni foto? Le pui muzică? Ce muzică? Ai vreo tehnică? Ce afli despre oameni în timpul ăsta și ce tip de „magie” creează genul ăsta de conexiune între oameni pentru a face fotografii bune?
Pe masură ce trece timpul, îmi întăresc convingerea că realizarea unui portret bun, de exemplu, ține foarte puțin de tehnică, ci mai mult de o anumită legătură emoțională între fotograf și subiectul lui.
Evident, tehnica e importantă și contează foarte mult, dar ea nu înlocuiește energia și conexiunea realizată în timpul ședinței foto. Nu am o rețetă anume pe care să o aplic, dar încerc să construiesc mici punți emoționale între mine și cei pe care îi fotografiez. E ca în viață, ca și cum aș invita pe cineva la o cafea și aș vrea să se simtă bine și să aibă un moment plăcut. E și un pic despre cum și cât vorbești, e și despre muzică și despre cum arată studioul, dar e și despre cum răspunde cel fotografiat. Îmi place să cred că pot sa mă „îndrăgostesc” pentru câteva ore de cei pe care îi fotografiez, să îi fac să se simtă importanți, să fie eroii zilei, să se simtă apreciați și puși în valoare. Evident, asta nu înseamnă că îmi iese de fiecare dată, e un joc în „doi”, apoi depinde și de cum se aliniază astrele în ziua ședinței foto.
Ce-ți place cel mai mult la festivalul Diploma Show, al cărei Ambasador ești anul acesta?
Îmi place că există. Mi se pare minunat că acest festival pune de atâția ani în valoare arta din România și îi aduce în față pe tinerii absolvenți. E cel mai bun premiu pe care îl poate primi un tânăr artist care tocmai a terminat o universitate: să aibă la dispoziție o rampă de lansare atât de importantă. Până la Diploma Show, lucrările de final de facultate deveneau vizibile doar unui public restrâns și de specialitate (profesori, colegi studenți și cel mult prietenii acestora), dar acest festival conectează tânărul absolvent cu un public larg și divers, lucru absolut minunat.
Ce sfat i-ai da fotografului Alex Gâlmeanu de la 20-25 de ani?
N-am prea multe sfaturi să îi dau, pare că a făcut bine ce a făcut Gâlmeanu la momentul respectiv. Poate că i-aș spune să analizeze mai mult spectacolul ăsta minunat din jurul lui, care se numește „viață” și să țină mereu aparatul de fotografiat lângă el. Am luat decizia asta, să am mereu un aparat de fotografiat cu mine și să îl folosesc în fiecare zi, dar un pic mai târziu (mi-ar fi plăcut să o fac de la 20 de ani, poate chiar de la 15).
Există și în fotografie un nou val, ca în cinematografie?
Cred că valurile din fotografie sunt un pic mai mici, mai dese și se întrepătrund, la o comparație cu cele din cinematografie. Fotografia are conotația asta „democratică”, „valurile” de cele mai multe ori nici măcar nu sunt făcute de profesioniști. Am ajuns de ceva vreme în situația în care fiecare dintre noi este un fotograf, într-o măsură sau alta. Cu siguranță, cei mai mulți dintre noi avem măcar un aparat de fotografiat prin buzunar (telefonul mobil, de exemplu). În contextul acesta, cred că diferența între fotografi o face filozofia, modul în care se raportează ei la viață. Cu alte cuvinte, „valurile” în fotografie cred că vor fi eminamente niște „valuri” filozofice, poate că nici nu vor fi identificate ca fiind fotografice și mi se pare foarte fain să fie așa.
Ai vreo obsesie când lucrezi, legată de fotografie/ de tipul de fotografie sau de aparatura foto folosită?
Nu-mi dau seama dacă am prea multe obsesii. Prefer să nu mă cramponez în reguli și principii, cel puțin nu în măsura în care ele pot deveni o frână a creativității mele. Discuțiile despre aparatura foto mi se par destul de superficiale, le prefer pe cele conceptuale.
Uite, nu îmi place să stau degeaba. Nu cred că intra neapărat la capitolul obsesii, dar mai mereu trebuie să „meșteresc” ceva, fotografic vorbind. Îmi place ideea asta că fotografia nu e o meserie, ci un mod de viață, nu e ceva ce se face doar în timpul „programului”.
Ce face Alex Gâlmeanu într-un univers paralel, unul care n-are legătură cu fotografia?
Hm, nu îmi dau seama dacă rămâne prea mult timp pentru altceva. Îmi place, de exemplu, să călătoresc, să umblu pe străzi „străine”, fără o țintă anume, dar asta nu e chiar o ocupație.
Sunt și foarte bun la alergat. Nu glumesc, am mii de kilometri alergați prin toată lumea, am fost și la câteva ture de maraton, am și niște medalii pe acasă. Trecând la lucruri mai serioase, mai joc un pic de-a regia și imaginea de film, dar asta nu diferă foarte mult de fotografie, pot să le pun pe amândouă la același capitol.