Ucrainenii care și-au părăsit țara ca să scape de război au fost nevoiți să înceapă o nouă viață în diferite colțuri ale Europei. Câțiva dintre ei vorbesc despre oportunitățile și generozitatea de care au avut parte.
De la începerea invaziei ruse în Ucraina, în februarie 2022, peste opt milioane de ucraineni au plecat în țările europene. Însă potrivit datelor Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR), doar o treime din aceștia și-au găsit de lucru, iar mulți se confruntă cu șomajul.
E greu să-ți lași casa și cariera în urmă și s-o iei de la capăt într-o țară străină, chiar și în condiții normale, cu atât mai mult în condiții de război. Cinci refugiați ucraineni au povestit pentru The Guardian ce au pierdut și ce au câștigat după ce războiul i-a obligat să renunțe la profesiile lor.
Olha - Zug, Elveția
Olha este avocată, specializată în litigii comerciale, iar în Ucraina avea contracte și clienți importanți. Când tancurile rusești s-au apropiat de suburbiile Kievului, și-a dat seama că s-ar putea să nu supraviețuiască.
"Mi-am făcut o promisiune: dacă o să scap, o să schimb ceva în viața mea și mă voi apropia mai mult de visul meu", spune ea.
Visul său era să devină fermier. Ideea i-a venit când a mers la o expoziție agricolă, cu ani în urmă: "De obicei mergeam la întâlniri cu bancheri și avocați, dar atunci a fost ceva diferit. A existat un adevărat sentiment de comunitate."
În martie 2022, a trimis o scrisoare către Uniunea Fermierilor Elvețieni, gândindu-se că tradiția acestei țări în domeniul creșterii animalelor o vor ajuta să facă tranziția spre o nouă ocupație. Răspunsul a fost, însă, descurajator: "Desigur, a fost un șoc pentru ei, să fie căutați de o avocată ucraineancă. Și ca să lucrezi într-o fermă elvețiană ai nevoie de pregătire specializată, în special de îngrijire a animalelor."
Îndârjită, Olha a perseverat, iar în mai anul trecut a primit o ofertă pentru un stagiu de pregătire. A doua zi și-a făcut bagajul și a plecat acolo. "Nu cunoșteam pe nimeni. La început plângeam în fiecare zi, apoi în fiecare săptămână, apoi în fiecare lună. Ei bine, acum nu mai plâng, doar învăț. Călătoresc mult, discut cu fermierii și cu producătorii de brânză ca să capăt cunoștințe", explică ea.
"Și să învăț germana a fost o provocare, dar acum iau examenele fără să mai am nevoie de traducere", spune Olha, mulțumită.
Deocamdată se întreține cu banii dintr-o bursă modestă, a cărei valoare este mai mică decât salariul minim din Elveția: "Standardul meu de viață este foarte diferit de viața din Ucraina, dar îmi acopăr singură toate cheltuielile."
Perspectiva sa asupra vieții și muncii s-a schimbat profund după invazie. "O vecină mi-a oferit mașina ei ca să mă duc la cumpărături. I-aș da mașina mea cuiva ca să-și facă cumpărăturile? Acum aș face-o. Acum doi ani, nu sunt sigură", mărturisește ea.
Un plan de viitor? Olha vrea să se întoarcă în Ucraina, dar nu ca avocată. "Îmi place să fiu fermieră. Văcuțele mă fac fericită", spune ea.
Yanina - Oxford, Marea Britanie
"În noiembrie am făcut 50 de ani. Colegii de la pub m-au tratat în cel mai incredibil mod. Un tort cu galben-albastrul drapelului ucrainean înăuntru. Nu m-am așteptat niciodată la atâta căldură departe de casă", spune Yanina, cu un amestec de surpriză și recunoștință.
Timp de 15 ani, Yanina a trăit într-un sat din regiunea Harkov, unde a construit o pensiune cu vedere la un râu. "După facultate, am fost atrasă de turismul sustenabil în Ucraina și cu asta m-am ocupat cam toată viața mea", spune ea.
Peste 80% din casele din satul său au fost devastate. "Trupele ruse erau chiar peste râu și trăgeau în satul nostru. Pensiunea mea, ca și altele, s-a dus", povestește Yanina.
După mai multe luni de ocupație, a reușit printr-un miracol să scape în mai 2022. A fugit doar cu hainele de pe ea, iar în noiembrie anul trecut a intrat în programul Homes for Ukraine din Marea Britanie: "Oamenii de aici au deschis ușile caselor pentru noi. Trăiesc practic în casa cuiva, ca un membru al familiei sale. Sponsorii mei sunt o familie minunată, de vârsta părinților mei. M-au ajutat mult."
Nevoită să se adapteze la o cultură și o limbă străine, Yanina a început lecțiile de engleză și apreciază sprijinul pe care îl primește în Marea Britanie: "Ajutoarele sociale de aici te mențin pe linia de plutire, dar te și încurajează să-ți cauți de lucru. Nu pot să înțeleg cum poate trăi cineva cu 330 de lire chiar și în Ucraina. Pentru mine ar fi o rușine să nu muncesc într-o țară care îmi oferă adăpost, transport gratuit, cursuri de engleză și multe altele."
În decembrie, Yanina a început să lucreze în pub-ul Dewdrop din Oxford, alternând spălatul vaselor cu studierea psihologiei. Iar când spală vasele ascultă lecturi online, în special despre traumele provocate de război.
"Toți ucrainenii, fără excepție, au nevoie de ajutor psihologic. Rusia nu ne ucide doar pe front, ci ucide și populația civilă", spune ea.
Viitorul e incert, dar ea rămâne fermă în legătură cu Ucraina: "Majoritatea ucrainenilor, atât cei care au rămas, cât și cei care au plecat, nu pot visa și nu-și pot face planuri de viitor. Mă voi întoarce. Dar nu știu când și unde, încă, fiindcă nu există niciun mod de a repara distrugerea pe care am văzut-o."
Oleksandr și Olena - Viena, Austria
În toiul unei nopți din februarie 2022, Oleksandr și Olena, doi dentiști dintr-un orășel de lângă granița cu România, au decis să plece din țară din cauza invaziei. "Ne-am făcut bagajele și am trecut granița imediat cum a început războiul. Era incredibil, ca și cum ne aflam într-o realitate paralelă, neștiind cine sau unde eram", povestește Oleksandr.
Au plecat spre Viena, unde aveau rude. "O femeie austriacă ne-a oferit un apartament pentru două luni, gratis. A fost un act incredibil de bunătate", spune Oleksandr (30 de ani), care vorbește germana.
În Austria au cerut statut de refugiați și au depus atestatele medicale în speranța că vor găsi de lucru în domeniul lor, dar nu au putut închiria o locuință pentru că trebuie să depui adeverința cu ultimele de trei salarii și să plătești un avans, ceea ce ei nu aveau cum să facă.
Încă nelămuriți, cei doi ucraineni au găsit de lucru într-o cramă austriacă. Era muncă grea, dar se simțeau capabili să facă mai mult, spune el.
Ei au obținut permisele de muncă, iar acum sunt angajați într-o clinică stomatologică din Viena: "Suntem într-o echipă multiculturală, lucrăm cu cei ai căror părinți au fugit din zone de conflict precum Cecenia, Afganistan și Kosovo."
În ciuda relativei stabilități, viața lor în Austria stă sub semnul incertitudinii. Permisele lor sunt valabile doar trei ani și nu știu dacă li se va prelungi șederea când acestea vor expira. "Suntem în așteptare. Și psihologic suntem răvășiți. Ne facem griji pentru prietenii și familia de acasă", spune Oleksandr.
Mult timp, el s-a simțit vinovat pentru cei care au rămas. "Trei dintre prietenii mei s-au dus voluntari în armată. Unul a murit, unul s-a întors deja. Al treilea încă luptă. Prietenii noștri n-au înțeles decizia noastră de a pleca. Poate că mă condamnă, dar eu nu vreau să lupt. Poate când se va termina războiul ne vom împăca", nădăjduiește bărbatul.
Snijana - Paris, Franța
Într-o cafenea pariziană, Snijana, o tânără artistă, povestește despre călătoria sa spre Franța care a început în 2014, în regiunea Lugansk răvășită de război. "Am locuit în multe orașe din Ucraina după războiul din Donbas. Am improvizat – citind poezii în parc, adunând bani în pălărie. Apoi am studiat arta spectacolului și am ajuns într-un teatru din Kiev. Nu m-am uitat niciodată înapoi", spune ea.
Parisul a devenit pe neașteptate refugiul său. "Nu doream să părăsesc Ucraina. Am ajuns în Paris cu numai 25 de euro la mine. Eram la marginea sărăciei. Când am cumpărat prima oară cireșe într-un an am început să plâng", povestește.
Snijana a lucrat ca bonă ca să facă rost de bani, economisind aproape tot ce putea în primul an la Paris și dădea reprezentații pe stradă: "Am trăit din ajutorul social de 400 de euro pe lună, abia îmi permiteam să beau cafea."
Acum face cursuri de actorie și de franceză, încercând să se adapteze la nuanțele vieții din Franța. Recent a dat lecții de interpretare pentru copii. Nu câștigă mult, dar îi place ceea ce face.
Planurile ei de viitor sunt să aducă operele ucrainene pe scenele Parisului: "Obiectivul meu e clar: să descriu Ucraina în străinătate. Vreau ca lumea să înțeleagă diferența dintre cultura ucraineană și cea rusă."
Anna - Porto, Portugalia
La începutul lui 2022, Anna Honchar (foto) credea că viitorul ei va fi legat de un proiect care o pasiona, o firmă de promovare a brandurilor de lângă Kiev, unde a petrecut șase ani ca director executiv. "A fost o muncă din dragoste, nu doar de muncă", își amintește Anna (40 de ani). "O echipă care s-a simțit ca o familie."
După invazie, familia ei s-a mutat în Portugalia, unde inițial plănuiau să stea până când situația de acasă se stabiliza. Însă când sursa de bani de acasă a Annei s-a închis, a început să caute de lucru în Porto, apoi a deschis un centru pentru copii pentru că acolo soseau multe familii în aceeași situație și nu erau locuri în care cei mici să învețe. Inițial, centrul a funcționat pe bază de voluntariat, apoi a devenit un proiect comercial datorită cererii mari.
"Am clădit o echipă puternică, am dezvoltat un program educațional și am creat o mare comunitate ucraineană în Porto", spune Anna.
Deși mergea bine, centrul s-a închis când tot mai multe familii de ucraineni au decis să se integreze și și-au trimis copiii la școlile portugheze.
Acum Anna conduce un local în stil ucrainean, deschis cu o altă familie din țara sa. "Portugalia ne-a primit. Birocrația se mișcă încet, dar funcționează și asta e liniștitor", spune ea.
Privind înainte, i-ar plăcea să-și extindă cafeneaua în franciză și să-și îmbunătățească portugheza. "Îmi plac țara, cultura și oamenii ei. Mă alimentează cu energie. Când ești într-un loc în care te simți ca acasă, e o bază solidă pentru a construi ceva."
T.D.