Despre incidentul din apele Crimeii
Trebuie salutat faptul că în sfârşit cineva, în speţă englezii, au răspuns ruşilor cu aceeaşi monedă cu care aceştia sâcâie NATO. Incursiunile aeriene ruseşti în spaţiul NATO sunt ceva obişnuit, aproape că nu este săptămână să nu existe astfel de provocări ruse. Deşi jocurile acestea militare au devenit aproape nişte evenimente banale, potenţialul lor de a provoca o criză este uriaş. Ai impresia că sâcâiala rusească nu are nimic de-a face cu îndrăzneala unor piloţi sau cu testarea capacităţii de răspuns a NATO ci este o politică militară continuă şi constantă, este o politică ostilă.
Faptul că o navă militară engleză aflată în apele ucrainiene a traversat ceea ce ruşii consideră a fi apele lor pentru că sunt în vecinătatea Crimeii a enervat la culme puterea de la Kremlin. Este pentru prima oară când nu ruşii sunt cei sâcâitori ci cei ce sunt sâcâiţi, iar asta arată că marele lor zid de apărare împotriva NATO nu este imbatabil. Faptul că un avion rusesc a tras nişte rachete în mare, evident că destul de departe de nava engleză, este dovada iritării moscovite.
Ucraina, teren de exerciţii militare NATO?
Doar dacă lucrurile sunt interpretate din această perspectivă s-ar putea explica furia rusească.
Vladimir Putin a reiterat recent, într-un articol publicat la 80 de ani de la invadarea Rusiei de către Germania fascistă, ideea că vina pentru ce i s-a întâmplat Ucrainei este a Americii, deoarece apropierea NATO de graniţele sale este un lucru intolerabil din punctul rusesc de vedere, este o linie roşie peste care nu se poate trece. Ca atare, trebuie trasă concluzia că Ucraina este pentru ruşi călcâiul lui Ahile, zona slabă a defensivei lor, este ultimul pământ din vecinătate pe care mai poate juca militar.
Tot jocul de putere rus din Marea Neagră are acest scop, de a bloca alunecarea Ucrainei spre NATO. Dacă Europa a acceptat până acum ca Rusia să blocheze prin zone cu conflicte îngheţate ca cele din Transnistria sau Georgia încercuirea ei de către NATO, s-ar putea ca acum lucrurile acestea să se schimbe.
Dacă Moldova va merge pe calea europeană şi într-un târziu va fi admisă în UE sau se va uni cu România, acest lucru se va face cu prezenţa armatei a XIV-cea în Transnistria, nu după evacuarea ei.
O bază maritimă la Odesa unde să vină să staţioneze prin rotaţie nave NATO ar fi de dorit şi acest lucru se poate face fără ca Ucraina să intre în NATO. O astfel de bază ar constitui pentru Ucraina garanţia că NATO o va proteja. In mod cert că acest lucru va înfuria cercul de putere de la Kremlin, dar numai ideea existenței unei astfel de baze va putea fi o moneda de schimb importantă pentru NATO. Iar dacă o astfel de idee se va dovedi prea periculoasă pentru a fi pusă în aplicare, o bază navală NATO la Constanța sau în Bulgaria va avea aproape acelaşi efect.
Scăderea puterii ruse din Marea Neagră ar trebui să fie strategia NATO pentru următorul deceniu şi cum lucrurile nu se petrec fără niciun motiv, îndrăzneala navei britanice poate vesti acest lucru. Gata, s-a terminat cu şicanarea NATO, de acum înainte lucrurile se vor derula altfel, în favoarea alianţei.
Graba doamnei Merkel de a dialoga cu Rusia, sub semnul întrebării
Graba doamnei Merkel de a promova dialogul cu Rusia taman acum, când preşedintele american şi-a pus la bătaie imaginea de lider mondial pentru un fiasco la întâlnirea de la Geneva cu Putin, mi se pare bizară, greu de înţeles.
Poate că politica germană de a nu indispune ţarul rus are la bază, îngropată adânc, vinovăţia lui Hitler de a invada URSS. Tot ce au făcut germanii de atunci a fost tarat de recunoaşterea acestei vinovăţii istorice şi de nevoia de a compensa asta. Poate că dincolo de calculul rece, pentru că sunt o naţiune care s-a luptat cu nazismul din carnea ei, ştie că trebuie să plătească cumva pentru trecut.
Dar Nord Stream II trece dincolo de vina germană şi este doar un calcul economic rece, vinovat. Pentru a pune în practică accesul direct la gazul rusesc, Germania acceptă sacrificarea Ucrainei şi probabil că ar accepta şi anexarea Crimeii, dar se loveşte de regulile dreptului internaţional şi de ostilitatea unei părţi a UE. Aici se termină meritul german de a încerca să plătească pentru trecut şi începe fățărnicia unei politici economice făcute doar în interes propriu.
De ce binomul germano-francez dorește un dialog la nivel european cu Putin, deşi ştie că prin acesta îl va legitima pe ţar chiar înainte de alegerile din Rusia, nu este încă limpede.
Poate că Germania, prevăzând intensificarea acţiunilor americane anti-ruse din Europa de Est precum investiţiile în bazele militare din România sau mărirea numărului de militari din Țările Baltice doreşte să îndulcească relaţia cu Rusia. Sau poate că noile sancţiuni pregătite de UE Rusiei ar putea leza legăturile sale politice cu Moscova şi atunci doamna cancelar crede că transferarea dialogului de la nivel german la nivel european va proteja Germania de supărarea rusă.
Sau poate că, gândind pragmatic, gândind rece, Germania s-a văzut cu sacii în căruţă când americanii au fost de acord cu terminarea Nord Stream II şi crede că nu mai e nevoie să facă sluj câtre Moscova. S-o facă Europa în locul ei.
De ce o face, repet, nu este încă limpede şi corul diferit al vocilor europene de la acceptare la respingere dovedeşte că UE nu este pregătită pentru un atare experiment diplomatic. Deşi o reuşită ar pune bazele unui ,,minister de externe” european care ar fi un lucru bun, un lucru dezirabil
Hazul propunerii convocării lui Putin la discuţii despre climă
Ca să mascheze acest efort de a pasa UE tema relaţiilor cu Rusia, doamna cancelar l-a aşezat sub imperiul existenţei unei nevoi politice de apărare comună la ameninţările Rusiei.
Deci te simţi ameninţată de Rusia, vrei să te aperi, trebuie să impui sancţiuni împotriva ei, dar nu o poţi face de una singură pentru că nu vrei să strici relaţia cu ţarul şi atunci inventezi responsabilitatea la nivel UE sub forma necesităţii de dialog. Şi nu găseşti alte căi de dialog cu Moscova decât cele legate de clima mondială. Şi-l mai găseşti pe Klaus Iohannis, care se repede în secunda doi să-i propună lui Putin să poarte discuţii pe teme climatice, pentru ca hazul să fie complet.
Tot dansul acesta ciudat şi hilar al declaraţiilor cancelarului nu poate ascunde realitatea: anunţatele măsuri americane anti-ruseşti pun Germania într-o postură neplăcută şi atunci doamna cancelar încearcă să se retragă din această situaţie propunând discuţii cu Putin la nivel european despre schimbările climatice. Poate prin intermediul lui Iohannis, cine ştie.
Nu-i aşa că situaţia are un haz amar greu digerabil?