În copilăria mea, toată lumea se prezenta ca la catalog: cu numele de familie urmat de prenume. Atunci, copil fiind, consideram că doar artiștii își pun prenumele în fața numelui de familie. În plus, oricât de lipsit de sens mi se pare acum, atunci consideram că e o lipsă de respect pentru familie să te prezinți Ionuț Popescu, dând întâietate numelui mic, necunoscut.
Să vedem însă din punct de vedere gramatical ce se întâmplă.
Aici este vorba despre o problemă a ordinii numelor proprii de persoană, alcătuite din cel puțin două elemente: numele de familie (Popescu) și prenumele (Ionuț).
Oricare dintre cele două ordini - Ionuț Popescu sau Popescu Ionuț - este la fel de corectă și nu putem vorbi despre o greșeală gramaticală.
În limba română, ordinea cuvintelor organizate într-o comunicare se bazează pe o regulă generală, care spune să dăm întâietate elementului cunoscut, determinat sau regent, și să continuam cu elementul nou, necunoscut, cu determinantul (Valeria Guțu Romalo, „Corectitudine și greșeală”, Ed. a 3-a, rev., Editura Humanitas, București, 2008, p. 86).
În ceea ce privește cazul grupului de nume proprii, nu putem vorbi despre o problemă din punct de vedere gramatical, întrucât oricare dintre cele două nume poate fi folosit singur pentru a indica o persoană. Mai mult, vedem cum oricare dintre cele două nume poate fi, pe rând, atât determinat, cât și determinant.
Dar dacă nu e o problemă gramaticală, e totuși o problemă?
Este! Pentru că uzul consfințește norma, iar în acest caz, uzul comun face referire la punerea prenumelui înaintea numelui. Aproape că e redundant ce tocmai am scris: prenume, cu acest „pre-”, înseamnă deja „înainte”.
Așadar, păstrăm pentru cataloage, bibliografii și alte modalități de clasare folosirea numelui înaintea prenumelui.
Atunci când ne prezentăm, spunem prenumele, urmat de nume, așa cum este firesc nu doar la noi, ci în majoritatea statelor lumii.
Articol scris de Izabela Manolache de la Școala de Gramatică.