În decembrie 2013, țara noastră a primit de la Uniunea Europeană 30,88 miliarde de euro, pe care să-i cheltuie în perioada 2014-2020 pentru propria sa dezvoltare.
Conducătorii noștri nu aveau altceva mai bun de făcut în ultimii 7 ani decât să adauge încă 6 miliarde de euro (vreo 850 de milioane de euro pe an) și să investească acești bani în autostrăzi, căi ferate, rețele energetice și orice altceva ar fi avut țara nevoie pentru dezvoltare.
Ei bine, cu doar șase luni înainte de finalul perioadei în care trebuia să investim în propria noastră dezvoltare cei 30,88 miliarde de euro, nu am fost în stare să cheltuim decât vreo 10 miliarde de euro, adică o treime.
Da, asta este marea noastră performanță la nivel european: am cheltuit, cu chiu cu vai, o treime din banii la care aveam dreptul până la finalul anului acesta.
Încă 2,5 miliarde de euro le-a luat Guvernul ca avans pentru ceea ce va cheltui anul acesta, dar încă nu i-a investit. În total au intrat în țară doar 12,8 miliarde de euro, adică 42% din cât ne-a fost alocat:
Să nu uităm că, pe lângă acești aproape 31 de miliarde de euro, România a mai primit încă vreo 15 miliarde de euro, pe care să-i cheltuie pentru subvenționarea fiecărui hectar de teren agricol din țară.
Spun mulți, pe bună dreptate, că birocrația bruxelleză a făcut o procedură complicată pentru investirea banilor din fonduri structurale și de coeziune. Da, e adevărat, dar e aceeași barieră birocratică pentru toate statele beneficiare. Ia să vedem, așadar, cum stau și ceilalți frați de suferință din estul Europei:
- Polonia a primit 86 de miliarde de la UE fonduri structurale și de coeziune și a cheltuit până astăzi 36,5 miliarde de euro (42% adică) și a mai încasat avansuri de încă 6 miliarde de euro, adică în total i-a intrat în țară jumătate din suma la care avea dreptul;
- Ungariei i-au fost alocate de către UE 25 de miliarde de euro și a cheltuit până astăzi peste 10 miliarde de euro (40% din suma alocată), a luat avansuri de încă 2 miliarde de euro, deci i-au intrat în țară un total de 12 miliarde de euro, adică 48% din suma la care avea dreptul.
Pentru a nu vă mai perpeli prea mult, să ajung și la concluzie: România a reușit performanța de a fi ultima din UE ca rată a absorbției fondurilor structurale și de coeziune. Am reușit, prin urmare, să ne situăm pe ultimul loc ca procentaj de bani cheltuiți în investiții pentru dezvoltarea țării.
Și asta nu e totul, oameni buni, mai e un mic amănunt important: atunci, în 2013, conducătorii României au primit a doua cea mai mică alocare din bugetul Uniunii. Iată într-un mic tabel sugestiv cam cu ce sume s-au mulțumit vitejii noștri politicieni:
| Țara | Fonduri structurale și de coeziune | Suma alocată/locuitor | Suma alocată ca pondere în PIB 2013 |
| Polonia | 86,11 miliarde euro | 2.262 euro | 22,2% |
| Ungaria | 25 miliarde euro | 2.532 euro | 26,4% |
| Cehia | 23,86 miliarde euro | 2.270 euro | 16% |
| Slovacia | 15,13 miliarde euro | 2.830 euro | 21,88% |
| Croația | 10,7 miliarde euro | 2.529 euro | 24,73% |
| România | 30,88 miliarde euro | 1.548 euro | 21% |
| Bulgaria | 9,86 miliarde euro | 1.363 euro | 24% |
Așa că, dragii mei cititori, atunci când vedeți tot felul de politicieni care se împăunează cu victoriile lor pe la Bruxelles și care ne arată ce selfie-uri și-au mai făcut cu Angela Merkel sau cu Jean Claude Juncker, să știți cât valorează vorbele lor și relațiile lor acolo. Cam atât: a doua cea mai mică alocare de fonduri europene.
Dar aceste sume alocate de către UE nu spun mare lucru, dacă nu vedem și cum le-am alocat. Păi să luăm cazul României:
Din cele aproape 31 de miliarde de euro, conducătorii noștri iubiți s-au gândit să aloce doar 7 miliarde de euro pentru infrastructura de transport și energetică. Nici un sfert.
Să înțelegem iarăși cam cât valorează declarațiile clasei noastre politice privind prioritatea investițiilor în infrastructură.
Apoi, aproape 6 miliarde de euro pentru „protecția mediului și resurse”, adică pentru alimentare cu apă, canalizare și strângerea deșeurilor. Adică mai puțin de o cincime.
Între 4 și 5 miliarde de euro s-au cheltuit pentru creșterea competitivității IMM-urilor și pentru programe sociale. Adică peste 30% din suma totală s-au dus pe ajutorarea firmelor mici și pentru ajutorarea celor nevoiași. Mai avem 4 miliarde de euro pentru compensarea poluării (a emisiilor de carbon).
Sume mai mici, dar cu total semnificativ, s-au alocat pentru educație, re-inserție, schimbări climatice etc.
Hai, acum, să aruncăm o privire și la modul cum și-au împărțit polonezii banii din fondurile structurale:
28 de miliarde de euro a alocat Varșovia pentru investiții în infrastructura de transport și pentru energie. 32.5%, o treime din suma totală. Apoi 14 miliarde de euro pentru creșterea competitivității IMM-urilor, 16% din total. 9,5 miliarde de euro pentru cercetare și inovare, 11% din total. Noi am alocat pentru cercetare și inovare 1,1 miliarde de euro, 3,5% din total.
Hai să ne oprim aici că ne îmbolnăvim de nervi. Dar să tragem totuși o concluzie: diferența dintre Polonia și România este simplu de înțeles acum - este diferența între 11% din fondurile europene alocate inovării și 3,5% din aceleași fonduri alocate inovării. Mai este și diferența dintre 32,5% din fonduri alocate pentru infrastructură și 22,5% din fonduri alocate pentru infrastructură. Restul sunt detalii...
Acum să nu credeți că performanța asta grozavă a României a fost obținută prea ușor. Nu, ne-a trebuit un minister specializat pe „atragerea” fondurilor europene, am avut nenumărate legi, strategii, rapoarte și comitete pentru asta, s-au cheltuit milioane de euro pentru mii de simpozioane, conferințe și seminarii, unde s-au ținut mii de ore de discursuri, s-au făcut sute de promisiuni și s-au „servit” zeci de milioane de chifteluțe și „aperitive”.
Toată această poveste n-ar fi întreagă dacă nu am da și niște exemple de investiții făcute în România.
Nu știu alții cum stau cu memoria, dar eu nu am uitat cum, într-un noiembrie ploios din 2011, Metrorex cumpăra 16 trenuri noi de metrou (96 de vagoane) , plătind pe ele 97 de milioane de euro. Țin minte cum marii patrioți care ne conduceau atunci (Anca Boagiu era ministru, să nu uităm!) au preferat să cumpere aceste trenuri din Spania, de la firma CAF (CONSTRUCCIONES Y AUXILIAR DE FERROCARRILES S.A), nu de la producătorul român Astra Arad.
Abia după ce au venit acele minunate trenuri spaniole, am aflat că Metrorex a trebuit să taie din peroane pentru a putea să folosească vagoanele respective. Hai să mai spunem încă o dată: ministrul Boagiu și directorul Gheorghe Udriște au preferat să taie peroanele decât să cumpere trenuri produse în România!
Nu-i nimic, viața merge înainte. Dar nu prea mult, ci până pe 26 ianuarie 2019, când unul dintre trenurile spaniole a zburat prin depoul Berceni până la o înălțime de 2 metri, fixându-se prin tavan, unde se află și acum, de altfel. Normal, s-a făcut o anchetă și, ce să vezi, descoperire mare: trenulețul iberic este echipat cu un mic progrămel care face ca atunci când se frânează trenul, în anumite condiții, să se obțină de fapt accelerarea.
Da, da: mecanicul frânează și trenul accelerează, nostim, nu? Pentru cei care nu cred, iată aici și raportul inginerilor de la Autoritatea Feroviară.
Ați fi uimiți, dragii mei, să aflați că nici până astăzi nu s-au evaluat pagubele produse, iar Ministerul Transporturilor „joacă ” cu negrele (cu spaniolii adică), iar procurorul de caz a dispus o expertiză făcută de un expert ... spaniol? Eu unul cred că nu ar trebui să ne mai mirăm de nimic.
Și, totuși, chiar așa, să fi cheltuit 100 de milioane de euro pentru niște rame de metrou care accelerează atunci când ar trebui să frâneze? Ei, aș, ce 100 de milioane! A mai cumpărat Metrorex repede-repede încă 8 trenuri de la același producător, așa că acum avem 24 de astfel de produse.
Am, oare, voie să mă întreb dacă în Spania ar fi putut o firmă românească să câștige vreo licitație pe la vreun metrou de acolo? Sau vreo firmă germană? Sau poloneză, sau franceză?
Mai am un exemplu minunat de investiție în infrastructură, unul care vine de la Compania Națională de Investiții Rutiere, mai precis de la sucursala acesteia din Craiova. Și iată minunea-minunilor: un contract semnat de vajnicii noștri administratori de autostrăzi cu firma italiană Guidi Construzioni SRL pentru reabilitarea podului de peste Olt de la Slatina.
Ei bine, prin acest contract, italienii se obligă să refacă podul respectiv pentru vreo 6 milioane de lei. Dar numai după ce reabilitează înainte o variantă ocolitoare cu modica sumă de 12 milioane de lei. V-ați prins, nu ? Italienii încasează 12 milioane de lei pentru a reabilita un drum județean, cu scopul de a putea începe o lucrare care costă doar 6 milioane de lei. Minunea asta se petrece la Slatina, nu la Caracal.
Am păstrat pentru final cea mai „impresionantă” performanță realizată de administrația românească în atragerea fondurilor structurale. Țara noastră și-a propus să cheltuiască peste un sfert din banii europeni (26,3%, mai precis) din Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală, să ajute, adică, agricultura și industria alimentară.
Nicio altă țară europeană nu a alocat o pondere atât de mare investițiilor în ramura agro-alimentară, ponderile celorlalte state fiind între 11% și 16%.
Ei, hai să vedem acum și rezultatul acestui adevărat munte de bani investiți în „dezvoltare rurală”: comerțul agro-alimentar reprezintă cel de-al doilea mare deficit comercial al României. 2 miliarde de euro pierdem anual din faptul că importăm mai multă mâncare decât producem.
Grânarul Europei (cum își prezintă țara miniștrii atinși de har literar, dar neatinși de pricepere administrativă) trebuie să importe mâncare pentru a-și hrăni populația. Bravo! Asta da realizare, pricepuți guvernanți: să cheltui dublu față de ceilalți est-europeni pentru „dezvoltare rurală” și să mănânci din import!
Poate vreți să știți și de ce plătim așa de mulți bani pentru a importa mâncare. Simplu, am reușit să „pierdem” o treime din vite și 40% din porci de când am intrat în UE:
Importăm, de exemplu, peste 400.000 tone de carne de porc, pentru a compensa cei 3-4 milioane de porci pe care i-am pierdut după cheltuirea acestor fonduri gigantice pentru dezvoltarea agriculturii. Numai în ultimii 7 ani, ne-am propus să cheltuim 8 miliarde de euro pentru dezvoltare rurală și încă 15 miliarde de euro subvenții la hectar pentru a avea ca rezultat... importul a peste 400.000 de tone de carne de porc. În vreme ce am rămas singura țară europeană care mai exportă animale vii...
Îmi pare rău să vă demolez optimismul generat de politicienii care vă promit 33 de miliarde de euro de cheltuit pentru planul de repornire a economiei, plus încă alte peste 30 de miliarde de euro de cheltuit în perioada 2021-2027.
Dar vă aduc aminte că a mai existat un plan UE de revenire din criza precedentă, planul Juncker, în valoare de 315 miliarde de euro. Ei bine, din cele 88 de miliarde alocate de Bruxelles până acum pentru proiecte majore de investiții, România s-a ales cu ...0,88% din sumă. Adică mai puțin de un procent (802 milioane de euro).
De ce credem că acum vom reuși să cheltuim mai mult? S-a schimbat ceva în administrația noastră? S-au parașutat niște roboți eficienți prin birourile de la guvern? Vi se pare că actualii lideri de la Putere sau din Opoziție sunt alții decat cei de până acum? Sau că au avut vreo revelație între timp?
La final, să vă mai împărtășesc un mic secret: cele 33 de miliarde sunt, de fapt, vreo 17. Dar să nu le spuneți și celor care planifică deja cheltuirea a 33 de miliarde. Planul UE are trei piloni ( Sprijinul pentru recuperare - 650 miliarde euro, Învațarea lecțiilor crizei - 49,2 miliarde euro și Pornirea economiei și sprijinirea investițiilor private - garanții de 56 miliarde euro ).
Ia hai, acum, să vă arăt care este, de fapt, alocarea pentru România:
13,5 miliarde de euro la pilonul I plus 3,37 miliarde la pilonul II. Restul sunt povești: garanții, credite, de doi bani speranță. Oricum, la sfârșitul celor trei ani alocați planului UE de 750 de miliarde euro, să nu descoperim că am atras cam o treime din cele 17 miliarde de euro, la fel ca și din alocarea 2014-2020.
Și-am încălecat pe-o șa, de v-am spus povestea mea.