Ultimatumul dat de Donald Trump Iranului ca să deschidă Strâmtoarea Ormuz expiră marți, la ora 8 p.m. (miercuri, ora 3:00, în România) și nu va mai fi prelungit. A anunțat chiar președintele SUA, după ce, intermediar, le-a transmis iranienilor prezidențial, în sfânta zi de duminică: „Open the F**in’ Strait, you crazy b**ds, or you’ll be living in Hell”.
Declarația lui Trump vine după ce Pakistanul anunțase că a trimis SUA și Iranului un plan de încetare a ostilităților în două etape, care ar fi putut să intre în vigoare rapid și care includea un armistițiu imediat urmat de un acord mai amplu.
Trump l-a respins, apreciind că propunerea de pace a Teheranului este „semnificativă”, dar nu suficient de bună. „Întreaga țară poate fi distrusă într-o singură noapte, iar noaptea aceea ar putea fi mâine seară”, a amenințat Trump, într-o conferință de presă.
Iranul i-a respins ultimatumul. Așa că acum toată lumea stă cu ochii pe ziua de marți.
Între timp, situația economică se deteriorează în întreaga lume. Comisarul european pentru Energie, Dan Jørgensen, spune că impactul conflictului din Orientul Mijlociu nu va fi unul temporar. Va fi o criză de lungă durată, iar prețurile la energie vor fi mai ridicate pentru o perioadă foarte lungă.
Economistul-șef al Moody’s Analytics este chiar mai pesimist: „Nu cred că ne vom mai întoarce la prețurile de dinaintea războiului în următorii ani. Cu siguranță nu anul acesta, nici anul viitor. Poate niciodată!”.
Deja sunt semnale că Europa ar putea rămâne fără combustibil încă din aprilie, dacă Iranul nu redeschide strâmtoarea Ormuz, iar pentru avioane ar mai fi în aprilie, dar din mai devine o problemă. În plus,lipsa petrolului declanșează o criză mondială de bunuri de zi cu zi - de la pungi de plastic la mănuși sanitare, haine sau cosmetice.
La noi, s-a făcut întâlnire de criză la Palatul Cotroceni, cu președintele, premierul, miniștrii Energiei și al Transporturilor, reprezentanți ai OMV Petrom și Rompetrol.
La final, ni s-a transmis într-un comunicat că „România nu se confruntă cu dificultăți de aprovizionare”, „companiile din domeniu achiziționează combustibili la prețuri aliniate pieței internaționale”, dar, având în vedere haosul mondial, s-a convenit un „mecanism de comunicare continuă”. Sperăm mai bună decât comunicarea publică.
Am mai aflat, din conferința de presă a lui Trump și informații despre dimensiunea intervenției de salvare a militarului care a rămas în Iran, după prabușirea avionului american. 155 de aeronave, patru bombardiere, 64 de avioane de vânătoare, 48 de avioane cisternă de realimentare și 13 aeronave de salvare.
O operațiune „istorică” prin care armata SUA a arătat că „nu lăsăm niciun american în urmă”, zice Trump. De fapt, mulți americani sunt „lăsați în urmă”, colonelul a avut doar norocul că a fost o miză uriașă pentru orgoliul și imaginea lui Trump.
A mai zis Trump și că operațiunea militară ajută, în cele din urmă, poporul iranian, care vrea să fie liber. Nu iese acum în stradă pentru că ar fi împușcat, dar altfel vor sta lucrurile „când va obține arme”.
A spus asta Trump fix în ziua în care a fost bombardată clădirea de tehnologia informației și comunicațiilor a Universității de Tehnologie Sharif din Teheran. Universitatea a fost un centru al opoziției față de regimul iranian, fiind supranumită „MIT-ul Orientului Mijlociu” datorită reputației de a forma generații de ingineri. Campusul a fost și scena unor proteste față de cazul Mahsa Amini, tânăra decedată în custodia poliției moralei.
Iar Ucraina, pusă în umbră de războiul lui Trump, se mișcă și adună „cărți” de pus pe masă. În ziua 1503 a războiului, Kievul a lovit cu drone unul dintre cele mai importante noduri de export petrolier ale Rusiei de la Marea Neagră, în portul Novorossiîsk. A fost țintită inclusiv fregata „Amiral Makarov”. A revendicat și atacul asupra platformei petroliere „Sivaș”, din apropierea Crimeii ocupate.
În același timp, Ucraina a anunțat câștiguri teritoriale pe front. De la începutul anului și până acum, a redobândit controlul asupra a aproximativ 480 km² de teritoriu.
Mai mult, face demersuri să creeze o alternativă ieftină la sistemul american Patriot. Fire Point, producătorul rachetei de croazieră Flamingo din Ucraina, poartă discuții cu companii europene pentru a lansa noul sistem de apărare antiaeriană până anul viitor.
În timpul ăsta, se petrece și un eveniment cu adevărat excepțional: echipajul misiunii Artemis II a devenit grupul de oameni care a ajuns cel mai departe de Pământ din istorie. Capsula Orion a depășit recordul stabilit de Apollo 13 în 1970 - 400.170 de kilometri de Pământ - și urmează să ajungă la o distanță maximă de aproximativ 406.780 de kilometri, cu peste 6.600 de kilometri mai mult decât vechiul record.
Miza depășește însă acest record. Artemis II folosește o traiectorie de tip free-return, aceeași manevră folosită de Apollo 13 după explozia care a compromis aselenizarea. Pe scurt, nava ocolește Luna și este adusă înapoi spre Pământ de combinația dintre gravitația Lunii și cea a Pământului, cu un consum mai mic de combustibil. Este un traseu sigur și eficient, esențial pentru validarea tehnologiilor care ar putea readuce astronauți pe suprafața Lunii.
Mai este ceva care face acest zbor special: astronauții au avut ocazia să vadă îndeaproape fața nevăzută a Lunii. La bord se află trei astronauți americani și unul canadian.
Victor Glover, pilotul misiunii, a spus că faptul că zboară spre Lună în Săptămâna Mare a creștinismului l-a făcut să simtă mai puternic „frumusețea creației”. Pământul este o oază în mijlocul „unui întreg de nimic, acest lucru pe care îl numim univers”. „Este un prilej să ne amintim unde ne aflăm, cine suntem și, mai ales, că suntem cu toții parte din aceeași lume și că prin tot ce vine trebuie să trecem împreună”.
Trecem împreună, mai mult sau mai puțin. Având în vedere că un studiu național arată că 70% dintre medicii rezidenți iau în calcul să plece din țară. Deși un procent covârșitor, 97,6%, sunt mulțumiți de pregătirea profesională. Doar că au probleme cu locurile de muncă, birocrația excesivă și influența politică în decizii. Vestea bună e că doar 16,5% spun că vor pleca sigur. Vestea proastă e că nu se gândește nimeni cum să îi țină pe ceilalți.
Iar Deutsche Welle scrie despre ungurii din Transilvania care, cu tot cu elitele lor politice, vor vota covârșitor (peste 90%) cu Viktor Orbán la alegerile care vor avea loc duminică, 12 aprilie. Și asta pentru că în ani de zile, Viktor Orban a creat dependențe. Financiare (se vehiculează suma de 1,5 miliarde de euro în ultimii 15 ani), informaționale (din 2018 până în 2021, circa 20 de milioane de euro au fost dați trusturilor media de limbă maghiară din Transilvania) și etnice.
„Cu voia statului român care a lăsat Budapesta să cumpere sufletele maghiarilor ardeleni, fără să-i pese de distanța care se tot mărește între București și aceste comunități periferice”.
Avem și o premieră în România, pentru prima dată este scos la vânzare un tablou semnat Renoir. Tabloul „Baigneuse” (cca. 1890) are un preț de pornire de 80.000 de euro. Și face parte din colecția din pereți și cimitir a lui Darius Vâlcov, scoasă acum la vânzare de Fisc, în încercarea de a recupera un prejudiciu de peste 1 milion de euro din „Dosarul tablourilor”.
Totuși, încheiem ziua cu Luca Nahorniac care, la 21 de ani, va absolvi două facultăți ale Universității București, cea de fizică și cea de filosofie, fiind acceptat să urmeze un program de master la cea mai prestigioasă universitate din lume. Într-un dialog cu Emilian Isailă, Luca povestește despre cât de lung și anevoios este drumul spre Oxford, dar răspunde și la întrebarea:
Există o dezbatere în România despre faptul că cei mai buni studenți pleacă din țară să studieze și să rămână, apoi, în străinătate. Ce crezi despre acest fenomen?
„Da, e adevărat că România pierde și e, probabil, cel mai important lucru pe care-l pierde. Nu aurul, gazele sau minele, ci intelectul. Acesta e cel mai important lucru pe care îl pierde.
Faptul că eu plec la master și apoi la doctorat nu cred că e o abandonare. Nu vreau să plec din țară definitiv. Mă gândesc serios să mă întorc. Știu că planurile se pot schimba, dar acesta e, în principiu, scenariul pe care îl doresc.
Există și o asimetrie importantă de care mulți nu țin cont: de la tine însuți poți cere, poți reflecta și poți recunoaște că nu te-ai întors și că ai fi putut.
Dar nu ai mandatul să-i blamezi pe alții că nu au făcut-o. Că era datoria lor și de ce nu s-au întors. Aceasta e o asimetrie pe care mulți nu o aplică în niciun aspect — și cu atât mai puțin în această dezbatere”. |
Reflecția zilei: Lumea de după noi
Scrie Christine Keiner, președintele Departamentului de Studii despre Știință, Tehnologie și Societate din cadrul Rochester Institute of Technology, în The Conversation, despre ideea de a crea un canal alternativ la Strâmtoarea Ormuz, cu ajutorul bombelor nucleare.
Nu e o idee nouă. A apărut, iar administrația SUA chiar a luat-o în serios, de prin 1956 până pe la 1971.
La începuturi, a fost vorba despre un nou canal care să mute petrolul din Orientul Mijlociu pe alte rute. Ideea a apărut după criza Suezului din 1956.
Atunci, Egiptul a preluat controlul asupra Canalului Suez de la britanici și francezi, iar închiderea prelungită a canalului a dus la scumpirea petrolului, ceaiului și altor mărfuri pentru consumatorii europeni, dependenți de această rută maritimă scurtă pentru bunurile venite din Asia.
În acest context, unii oameni de știință americani au început să se întrebe dacă energia nucleară nu ar putea fi folosită pentru a săpa un canal alternativ printr-un teritoriu „prietenos”. Au făcut chiar proiecte, planuri, au imaginat soluții.
Astăzi, scrie The Conversation, când efectele grave ale contaminării radioactive asupra mediului și sănătății sunt mult mai bine cunoscute, e greu de imaginat că a existat o vreme în care folosirea bombelor nucleare pentru construirea canalelor părea o idee rezonabilă.
Însă, tocmai aici este, de fapt, miza mai largă a poveștii. În perioade de criză, societățile sunt tentate să trateze drept „soluții serioase” idei care, privite mai târziu, par șocante sau ridicole.
Mai mult, merită să ne amintim acest episod și atunci când ne uităm la entuziasmul de astăzi pentru tehnologii disruptive, de la inteligența artificială generativă la criptomonede. Multe idei care au fost ulterior compromise păreau, la vremea lor, nu doar plauzibile, ci inevitabile.
Așa că, la final, autoarea pune o întrebare care rămâne deschisă: dintre tehnologiile promovate astăzi cu atâta entuziasm, care îi vor amuza, șoca sau îngrozi pe urmașii noștri? |
