Se poate face un clasament pe merite al prezidențiabililor din România? Ce-i diferențiază? Studiile, integritatea, capacitatea de a comunica, programele asumate, ideile vehiculate, influența politică, scorul în sondaje?
Cum au făcut carieră cei care vor să ajungă la Cotroceni? Cine i-a împins în față? De ce candidează? E Kelemen Hunor cel mai bun dintre ei? Sau doar cel mai puțin rău?
Există deja o dezbatere în jurul votului pentru primul tur de scrutin al prezidențialelor și al liderului UDMR, pe care unii analiști importanți din România îl consideră cel mai bun și anunță că-i acordă votul, în vreme ce alții îl etichetează la fel de putinist ca Diana Șoșoacă sau George Simion.
De ce personajul principal în această dispută este șeful unei formațiuni minoritare, care candidează la președinție mai ales pentru a mobiliza votanții maghiari? Fiindcă nivelul celorlalți candidați cu șanse este foarte scăzut și niciunul dintre ei nu ar face față unei discuții față în față cu Kelemen Hunor?
- Eu cu cine votez?
- Precizările unei „trădătoare” de neam și UE. Ceva și despre lungul nasului
- CTP anunță cu cine va vota la prezidențiale. Despre Iohannis: Întâiul Refuzat la Export al țării
Cum s-a ajuns aici? Prin contraselecția permanentă făcută de partidele autohtone:
(1) Marcel Ciolacu, parlamentar PSD anonim din 2012 până 2017, a devenit important când și-a trădat liderul și totodată amicul, trecând în tabăra anti-Dragnea pe valul care creștea împotriva liderului social-democrat trimis ulterior la închisoare pentru corupție. Actualul prim-ministru a ales facțiunea câștigătoare. Grupul care l-a susținut să ajungă în fruntea PSD este, însă, cum s-a întâmplat mereu în istoria acestei formațiuni, și un grup de interese, care face politică și afaceri nu doar în interes public. La ultimele congrese, Marcel Ciolacu a candidat singur, fiindcă deși sunt mulți în PSD care îl detestă, deocamdată nimeni nu îndrăznește să facă opoziție pe față de teamă să nu fie pedepsit. Partidul e din nou la dispoziția unui lider maxim, de această dată fără școală, cu un trecut dubios, care s-a lăcomit, folosindu-se și de funcția politică, la indemnizația de revoluționar pentru meritele pe care le-ar fi avut în decembrie 1989 ca erou de Buzău. Din 2020, când a devenit șeful PSD, a eliminat încet-încet orice posibilă concurență;
(2) Mircea Geoană, fostul număr 2 în NATO, a intrat în competiția prezidențială ca independent, dar e susținut, între alții, de o mare grupare revanșardă din PSD, formată din social-democrații marginalizați și nemulțumiți de actuala politică a partidului, unii trecuți prin procese de corupție și închisori. Sunt foști lideri cu portanță și bani care direct sau prin moștenitorii lor politici îl susțin pe Geoană, pentru ca mai apoi ei să poată prelua partidul: mizează pe faptul că biografia urât mirositoare a liderului social-democrat din perioada 2005-2010 va putea fi ascunsă sub greutatea funcției pe care a avut-o la NATO. Deocamdată, însă, ieșirile lui publice îl dezavantajează, face gafe greu de remediat, care-i dezarmează pe cei care ar vrea să-l voteze;
(3) Liderul PNL, Nicolae Ciucă, a fost adus în politică de Klaus Iohannis și a ajuns în fruntea PNL fără să aibă contracandidați. Liberalii au renunțat sub presiunea președintelui Iohannis la competiția internă în favoarea unei subordonări totale față de Palatul Cotroceni. Plagiatul descoperit de Emilia Șercan în cazul doctoratului său a rămas piatra de moară a generalului: intervenția în justiție, dar mai ales felul în care sistemul s-a întors împotriva jurnalistei, nu fără știrea domnului Ciucă, pe-atunci prim-ministru, e greu de uitat.
Spre deosebire de cei trei, Kelemen Hunor are studiile făcute la timp, la școli de calitate, nu a fost tentat de banii statului, nu are o biografie care trebuie ascunsă, nu a mers la vânătoare cu Omar Hayssam, nu și-a trădat liderul, nu e contestat în UDMR. În plus, are idei, vorbește coerent, nu are probleme cu înțelegerea fenomenelor mari, nu face gafe, e stăpân pe el, nu vrea să vândă Ardealul (știe că nu e al lui), iar legătura cu Viktor Orban e pentru el și pentru UDMR o necesitate.
Totuși, Kelemen nu a intrat niciodată în siajul filorus și pro-Putin al Budapestei și a încercat să păstreze justa măsură. E adevărat însă că e de aproape 15 ani președinte al UDMR, o perioadă prea lungă, dar care a asigurat stabilitate, echilibru și dezvoltare formațiunii sale. Kelemen Hunor ar fi, poate, un președinte de care românii nu s-ar rușina, dar el știe că nu are nici o șansă.
Liderul UDMR are motive clare pentru care candidează și, spre deosebire de ceilalți, candidatura nu e despre el, ci doar să convingă cât mai mulți maghiari să voteze la parlamentare și să poată influența rezultatul final al prezidențialelor. A anunțat deja că în turul al doilea va susține candidatul care să garanteze intrarea UDMR la guvernare.
Sabina Fati