Politicienii români mizează pe memoria socială scurtă și/sau pe împământenitul rău mai mic, care devine opțiune captivă.
Și tocmai repetarea în buclă a acestui model politic parazitează mecanismele sociale care ar putea înmagazina experiențele democrației pervertite în memoria de lungă durată.
Răul mai mic
Inducerea acestui tip de alegere inconfortabilă menține așteptările sociale la un nivel minimal.
În fond, nu poți investi cu speranță și încredere un lider de tipul răului mai mic.
Această raportare la politicieni mai are însă o consecință dezastruoasă asupra societății și ea se așază pe una dintre cele mai perfide strategii folosite și în comunism, și anume complicitatea colectivă.
În fond, toți cei care au fost somați să evite răul cel mai mare, Viorica Dăncilă, sunt complici la felul în care al doilea mandat al lui Klaus Iohannis a redus la irelevant instituția prezidențială.
Mai înainte, toți cei care au fost somați să nu lase țara pradă extremistului Vadim Tudor au participat, într-un fel sau altul, la validarea lui Ion Iliescu.
Această complicitate colectivă indusă și alimentată ciclu electoral după ciclu electoral duce la incapacitarea electoratului de a avea un corp politic și între scrutine: singura manifestare politică a societății este aceea de a vota pentru evitarea celei mai rele opțiuni dintre toate, în cunoștință de cauză.
Cum se face că toate opțiunile de pe masă, și asta se vede strident în acest ciclu electoral, sunt viciate?
De ce sistemul democratic românesc nu produce și nu împinge în sus opțiuni care să nu inducă alegătorilor sentimentul că participă la o acceptare colectivă obligatorie a renunțării la principii, la criterii morale și/sau intelectuale?
Pentru a putea răspunde, e nevoie să ne reamintim de deturnarea democrației românești din capul locului, când Ion Iliescu a asigurat transferul de putere între fosta nomenclatură și clasa politică a anilor 1990.
Marile partide s-au născut în acele ape tulburi în care resursele partidului unic și cele ale Securității au fost tranzacționate.
În acest fel, selecția, adică accesul la politica mare, a permis puține breșe și niciuna dintre ele suficient de mare încât să democratizeze și cultura politică.
Peste tot în lume democrația e costisitoare, în România însă societatea e ținută în sală, în așa fel încât participarea să fie slabă și fără control asupra puterii politice, iar mecanismele de acces în marile partide sunt bazate mai degrabă pe cele de cartel.
„Au existat astfel de studii și ele arată că în general există puțini la extreme de foarte buni și foarte răi. Oamenii integri există, dar puțini sunt, de fapt, cu adevărat integri. După cum există și satane pure, care așa s-au născut. Dar majoritatea oamenilor se află undeva pe la jumătate.
În funcție de context, în funcție de situația în care se află și mai ales în funcție de ce gândește grupul în general, se aliniază și ei într-o direcție sau alta, către bine sau către rău.
Așa se explică până și ororile războiul. De exemplu, în Al Doilea Război Mondial, nu toți germanii erau naziști, dar odată ce s-a format o masă critică ce mergea într-o direcție, e foarte greu ca tu să fii deasupra și să pretinzi că ai alte valori. Pentru că, atunci, masa aceea critică de oameni te poate zdrobi, metaforic vorbind.
În clipa în care o instituție este coruptă la vârf, e foarte greu ca subalternii să nu urmeze instrucțiunile sau să nu urmeze cultura de corupție”, explică Ștefan Liiceanu într-un interviu acordat spotmedia.ro.
Identificarea răului mai mic de pe masă și specularea amneziei colective
Scrutinul prezidențial care urmează nu mai are activă strategia salvării țării de extremism. Alimentarea AUR a fost la un moment dat sistată, înaintea eurolocalelor, pentru că exista riscul să ia prea mult de partidele mamut, mai ales de la PSD.
Nici Simion, nici Șoșoacă, nici Terheș nu joacă pentru turul al doilea, dacă ne uităm la toate sondajele, cele publice sau cele de partid.
Rămân în joc:
- Marcel Ciolacu, care are nevoie de condiții excepționale pentru a depăși damnarea PSD de a controla administrativ țara, fără a câștiga însă președinția;
- Nicolae Ciucă, care însă are nevoie de umărul consistent al sistemului pentru a crea scenariul ideal pentru PSD și PNL – o finală Ciolacu/Ciucă;
- Elena Lasconi, care are o inconsistență periculoasă în ceea ce privește politica externă, a se vedea cum a relatat întâlnirea cu ambasadorul Turciei, dar are cel mai mare potențial disruptiv;
- Mircea Geoană, cu cel mai bun profil de politică externă și diplome, dar care trebuie scape nu doar de trecutul politic, ci și de neclaritatea intelectuală atunci când vorbește, a se vedea învierea regelui Mihai, care nu a fost o eroare factuală, știa prea bine că regele a murit, ci o încercare mediocră de a se cățăra pe electoratul conservator, aducându-l pe Dumnezeu în ecuație.
Dintre toți, pedala pe răul mai mic o apasă Mircea Geoană, a cărui strategie s-a conturat în două direcții:
- Specularea memoriei sociale scurte a românilor: pe scurt, Geoană a înaintat un profil de prezidențiabil născut direct în apele NATO, fără să-l ia cu el și pe produsul PSD din trecut;
- Inducerea imaginii de reprezentant exclusiv al societății civile reformatoare a României, pe modelul Alianței Civice și al lui Emil Constantinescu.
Va funcționa?
Dacă ceilalți nu comit gafe impardonabile, Mircea Geoană ar putea pierde din potențial tocmai din specularea ostentativă a memoriei sociale scurte și în felul acesta năravul pesedist e dat în vileag: dacă vrea un profil măcar onest, mai degrabă asumarea trecutului PSD și denunțarea relelor din acest partid, la care a participat, ar fi o opțiune.
În ceea ce privește pretenția de a reprezenta o mișcare socială, suntem în fața aceleiași manifestări de aroganță: mișcarea socială care să legitimeze nu se produce pe verticală, ci prin circulația elitelor pe orizontală, astfel încât să se formeze o masă critică. Alianța Civică a fost cu totul altceva decât o mișcare care, promițând renașterea României, mai întâi îl renaște pe Mircea Geoană.